Asistenta a scuturat tare din cap.

— Nu sunt sigură. Mi s-a părut că vorbeşte cu cineva, dar nu în anglică. Parcă am auzit o frază scurtă în trinară, apoi… altceva. Era foarte ciudat!

Asistenta s-a înfiorat.

— Crezi că visează?

Makanee s-a uitat la ea şi a oftat.

— Nu ştiu dacă ar trebui să-i dorim să viseze sau să ne rugăm fierbinte să nu aibă vise.

45

TOM ORLEY

O briză marină rece sufla dinspre vest. L-a zgâlţâit tremuratul, trezindu-l în toiul nopţii. Ochii i s-au deschis în beznă şi s-au fixat în gol.

Nu reuşea să-şi amintească unde era.

Aşteaptă o clipă, s-a gândit el. Îţi vei aduce aminte.

Visase planeta Garth, unde mările erau mici şi râurile nenumărate. Trăise acolo un timp printre oameni şi cimpanzei, într-o colonie mixtă la fel de bogată şi surprinzătoare cum era Calafia, unde coexistau oameni şi delfini.

Garth era o lume prietenoasă, deşi izolată, aflându-se departe de alte colonii terestre.

În visul lui, Garth era invadată. Gigantice nave de război planau peste oraşele planetei şi scuipau nori de gaze pe câmpiile fertile, punându-i pe fugă pe coloniştii înspăimântaţi. Cerul se umpluse de lumini orbitoare.

Îi era greu să separe resturile visului de realitate. Fixa cu privirea bolta de cristal a nopţii de pe Kithrup. Corpul îi era rigid, picioarele îndoite. Mâinile încrucişate şi încleştate pe umeri – mai mult de extenuare decât de frig. Încet-încet, a reuşit să-şi dezmorţească muşchii. Tendoanele pocneau şi articulaţiile gemeau pe când învăţa din nou să se mişte.

Vulcanul din nord se stinsese, nu mai rămăsese decât o lucire roşiatică slabă. Erau deschideri lungi, cu margini neregulate, în nori. Tom urmărea cu privirea punctişoarele luminoase de pe cer.

S-a gândit la stele. Astronomia îl ajuta să se concentreze.

Roşu însemna frig. Steaua aceea roşie de acolo ar putea să fie mică, apropiată şi veche… sau enormă, îndepărtată şi deja în pragul morţii. Şi cea strălucitoare de acolo putea fi o supergigantă albastră. Foarte rară. Era oare una în zona asta a spaţiului?

Ar fi trebuit să-şi amintească.

Tom a clipit. „Steaua” albastră se mişca.

A privit-o trecând încet prin câmpul stelar, până când a interceptat un alt punct strălucitor, de această dată verde. A străfulgerat când cele două lumini minuscule s-au întâlnit. Când scânteia albastră a trecut mai departe, cea verde a dispărut.

Ce şanse aveam să asist la scena asta? Cât de probabil era să mă uit în locul corect la timpul nimerit? Bătălia trebuie să fie încă aprigă acolo sus. Nu s-a terminat încă.

Tom a încercat să se ridice, dar trupul i-a căzut din nou pe stratul de liane.

Bine, încearcă din nou.

S-a răsucit, ridicându-se într-un cot, a făcut o pauză să-şi adune puterile, apoi s-a săltat în picioare.

Lunile lui Kithrup, mici şi slab luminate, nu apăruseră, dar strălucirea stelelor îi era suficientă să zărească straniul peisaj vegetal. Apa inunda mlaştina. Se auzeau orăcăieli şi foşnete de târâtoare. La un moment dat, Tom a distins un ţipăt slab, înăbuşit brusc, o victimă micuţă murind pe neaşteptate, s-a gândit el.

Îi era recunoscător încăpăţânării care îl adusese pe această înălţime modestă. Şi doi metri însemnau ceva. N-ar fi supravieţuit o noapte acolo jos, în mlaştina aceea scârboasă.

S-a întors, încă ţeapăn, şi a început să caute pe bâjbâite în puţinele lucruri din sania improvizată. Cel mai important era să se încălzească. A scos partea de sus a costumului din grămada dezordonată de lucruri şi şi-a pus-o cu grijă.

Ştia că ar fi trebuit să se ocupe de rănile sale, dar mai puteau să aştepte un pic, ba chiar mai mult. Ca şi o masă… recuperase suficiente alimente pentru câteva zile.

În timp ce mânca un baton energizant şi lua câteva înghiţituri din gamelă, Tom şi-a evaluat grămăjoara de materiale. În acest moment, cele mai importante dintre ele erau trei bombe psi.

Şi-a ridicat privirea spre cer. În afară de o ceaţă purpurie abia vizibilă lângă o stea foarte luminoasă, nu erau alte semne de luptă. Doar o privire îi era de-ajuns. Tom ştia deja ce bombă să detoneze.

Gillian petrecuse câteva ore cu Niss înainte să părăsească nava Streaker ca să-l întâlnească pe insula lui Toshio. Conectase computerul tymbrimienilor la microfiliala thennanină a Bibliotecii pe care o recuperase el de pe epavă. Apoi ea şi computerul găsiseră semnalele exacte pe care să le încarce în bombă.

Cel mai important era apelul de ajutor către thennanini. Dacă soarta capricioasă, Ifni, l-ar lăsa pe Tom să facă experimentul crucial şi să descopere dacă Planul avea să funcţioneze.

Toată munca pe care Suessi şi Tsh’t o dedicaseră „Calului Troian Marin” nu ar fi avut niciun sens dacă thennaninii nu se numărau printre cei care luau parte acum la luptă. La ce i-ar fi servit lui Streaker să se strecoare în carcasa goală a unei nave thennanine pentru a se lansa camuflată în spaţiu dacă toţi combatanţii erau gata să tragă în ultima rămăşiţă a unei facţiuni care pierduse deja bătălia?

Tom a luat o bombă psi. Era sferică şi o ţinea în mijlocul mâinii sale. În vârf erau un întrerupător de siguranţă şi un cronometru. Gillian etichetase cu grijă fiecare bombă cu o bucată de bandă adezivă. Pe aceasta adăugase o semnătură tremurată şi o inimă străpunsă de o săgeată.

Tom a zâmbit şi a dus bomba la buze.

Se simţea vinovat că făcuse pe cocoşul, insistând să vină aici în timp ce Gillian rămăsese pe insulă.

Dar acum ştia că nu greşise. Oricât de dură şi de eficientă era Gillian, nu era un pilot atât de bun ca el şi ar fi murit probabil în accident. Sigur nu ar fi avut forţa fizică să tragă sania aşa departe.

La naiba! s-a gândit Tom. Mă bucur că e teafără şi cu prieteni care o ocrotesc. Şi asta e destul. Poate că e în stare să bată zece şopârle din peşterile de pe Blenchuq cu o mână legată, dar e femeia mea şi nu voi permite să i se întâmple nimic rău, dacă pot să o apăr.

Vulcanul cel nemulţumit tuna şi bubuia, amintindu-i în mod ironic de Muntele Deanna când îl văzuse ultima dată scuipând lavă topită pe panta impunătoare în terase a Ţării Afroditei, continentul ale cărui ţărmuri erau scăldate de apele arzătoare, absolut uscate ale unei fantomatice mări moarte primitive. Sub norii sulfuroşi ai lui Venus, acele scântei de lavă luminaseră o altă noapte lungă de suferinţă, pe care şi-o amintea prea bine, doar că această fumarolă kithrupană din apropiere abia ar fi strălucit pe povârnişul arzător al puternicului Deanna din depărtare. Oricum, pe Venus noaptea nu avea sfârşit.

Şi acolo zăcuse printre pietre, pe jumătate terminat, întrebându-se dacă avea să moară sau să trăiască. Prin viziera căştii sale deformate, urmărise dârele de infraroşii prin atmosfera sufocantă, lăsate de o ploaie lentă de comete ce cădeau în depărtare, ca nişte bulgări de gheaţă, ale căror ţinte păreau să fie peste orizontul curbat, dincolo de ce se putea vedea sau auzi.

Fusese tânăr şi naiv pe-atunci, altminteri nu s-ar fi încrezut în cuvântul unui străin care îi spusese că avionul închiriat fusese verificat în întregime pentru un zbor rapid prin Nisipurile Arzătoare ale Ellei… un străin care, şi-a amintit Tom mai târziu, nu se uitase niciodată în ochii lui când completase formularele de închiriere. Prima impresie poate fi greşită, s-a gândit el după ce abia supravieţuise accidentului. Dar, când ai îndoieli, încrede-te în ce-ţi spun simţurile.

Şi atunci avusese o senzaţie copleşitoare de frustrare şi eşec. Cu informaţiile din buzunarul de pe burtă, Proiectul terraformării planetei Venus putea să reziste obiecţiilor aduse de consilierii extratereştri, Galactici de la Institutul pentru Progres, care urmau să plece chiar în ziua următoare, respingând ca fantezist visul bizar al omenirii de a trezi la viaţă mări moarte de trei miliarde de ani. Cu sprijinul tehnologic şi cunoştinţele lor, se puteau face minuni, însă doar dacă acei consilieri erau convinşi să rămână. Dacă datele le parveneau la timp…

S-a înfiorat aducându-şi aminte prin ce trecuse. Asemănările erau înşelătoare. Pe Venus, ajutorul era la doar o oră distanţă şi problemele, deşi serioase, nu erau chiar aşa de înspăimântătoare. Pe Venus problema era să nu ia foc. O briză rece a pătruns prin hainele lui umede, făcându-l să clănţăne din dinţi pentru scurt timp.

Totuşi, de-acum înainte ar trebui să stau departe de vulcani.

Tom a înghiţit şi restul de baton energizant. A examinat bomba şi şi-a evaluat strategia. Planul său iniţial fusese să aterizeze lângă vulcan şi să aştepte până când planorul era reîncărcat pentru decolare, apoi să pună bomba şi să-şi ia zborul înainte să explodeze. Ar fi putut profita de curenţii termici ai vulcanului pentru a ajunge la o altitudine convenabilă şi a găsi altă insulă de pe care să urmărească rezultatele experimentului său. Deoarece nu avea la dispoziţie altă insulă, ar fi putut totuşi să se îndepărteze suficient, să aterizeze în ocean şi să se uite cu telescopul. De acolo.

Era un plan ingenios, dar sabotat de o furtună puternică şi o junglă de liane întortocheate, apărută pe neaşteptate. Telescopul său sfârşise printre rocile metalice sfărâmate de pe fundul oceanului kithrupan, împreună cu mare parte din epava avionului său solar.

Tom s-a ridicat în picioare, cu prudenţă. Hrana şi căldura făcuseră această mişcare mai puţin dureroasă.

Scotocind prin puţinele lucruri pe care le mai avea, a rupt o fâşie lungă şi îngustă de material din resturile sacului său de dormit. Bucata aceea de mătase trainică i se părea potrivită.

Bomba psi era grea şi concretă în mâna lui. Era dificil să-ţi închipui că acel glob era plin de iluzii puternice – o contrafacere superpotentă, gata să explodeze la comandă.