După un ţipăt de durere care l-a făcut să se încovoaie, Creideiki a scos un strigăt indisciplinat în primitivă, primul din viaţa lui de adult. Apoi s-a întors cu burta în sus şi a plutit în derivă într-o beznă mai adâncă decât noaptea.
PARTEA A IV-A
LEVIATHAN
Oh, tatăl meu era paznicul farului din Eddystone,
S-a culcat cu o sirenă într-o noapte frumoasă.
Din acea uniune ne-am născut trei:
Un delfin, un peşte şi eu.
Oh, viaţa pe marea cu valuri.
CÂNTEC STRĂVECHI
35
GILLIAN
Ca majoritatea speciilor provenite din strămoşi în întregime carnivori, rasa Tandu era un client dificil. Membrii ei aveau porniri spre canibalism, iar la începutul elevaţiei lor nu puţine erau atacurile asupra indivizilor din rasa lor protectoare, Nght6.
Cei din specia Tandu au foarte puţină empatie pentru alte forme de viaţă conştiente. Sunt membri ai unui grup pseudoreligios ai cărui adepţi propun în ultimă instanţă exterminarea speciilor considerate „nedemne”. Deşi respectă codurile Institutelor Galactice, rasa Tandu nu face un secret din dorinţa ei ca universul să fie mai puţin aglomerat sau din nerăbdarea de a vedea ziua în care toate legile vor fi abolite de o „forţă superioară“.
Potrivit adepţilor grupului lor, intitulat „Moştenitorii’“, asta se va întâmpla când Strămoşii se vor întoarce în cele Cinci Galaxii. Tandu presupune că în acea zi rasa lor va fi aleasă să-i alunge pe cei nedemni.
Aşteptând acest mileniu, cei din specia Tandu se menţin în formă, dedicându-se nenumăratelor încăierări şi bătălii minore în numele onoarei. Iau parte la fiecare război pentru aplicarea legii, declarat de Institutele Galactice, oricare ar fi cauza pentru care luptă, şi sunt adesea menţionaţi pentru uz de forţă în exces. Li s-a atribuit„dispariţia accidentală“ a cel puţin trei specii spaţiale.
Chiar dacă are puţină empatie pentru semenii lor stăpâni, rasa Tandu este maestră în arta elevaţiei. În forma ei preconştientă, pe planeta sa aridă, a îmblânzit deja mai multe specii locale, folosindu-le la vânătoare pe post de câini, după modelul Terrei. De când a fost eliberată din robie, rasa Tandu a dobândit şi i-a adaptat pe doi dintre cei mai puternici adepţi ai paranormalului din „recolta“ recentă de clienţi. Rasa Tandu e anchetată de mult pentru manipulare genetică abuzivă, care a făcut din cei doi (Vezi referinţe: EPISIARCHI-cl-82f49; ACCEPTORl-cl-82f50) instrumente total dependente de pasiunea lor pentru vânătoare…
Ce rasă simpatică, Tandu asta, şi-a spus Gillian, punând placa de citit pe jos, lângă copacul sub care stătea. În această dimineaţă îşi alocase o oră pentru citit, dar asta însemna numai vreo două sute de mii de cuvinte.
Informaţiile despre Tandu veniseră prin cablu de pe Streaker în timpul nopţii. Se părea că Niss obţinea deja câte ceva de la mini-Biblioteca pe care o recuperase Tom de pe epava thennanină. Articolul era prea clar şi ajungea prea direct la ţintă ca să provină din traducerea în engleză din amărâta şi jalnica microfilială de pe Streaker.
Bineînţeles că Gillian ştia deja câte ceva despre rasa Tandu. Toţi agenţii Terragenilor primiseră informaţii despre aceşti duşmani brutali şi ascunşi ai Omenirii. Articolul îi întărea doar sentimentul că totul era înfiorător de greşit într-un univers populat de asemenea monştri.
Pe vremuri, Gillian petrecuse o vară citind vechi romane spaţiale de dragoste, scrise înainte de Contact. Ce sincere şi prietenoase i se păruseră acele universuri ficţionale de demult! Nici măcar puţinele romane „pesimiste” nu aduceau cu realitatea periculoasă şi sufocantă!
Gândul la Tandu îi dăduse impulsul melodramatic de a purta un pumnal şi de a-şi exercita ultima prerogativă a unei femei, în caz că acei monştri ucigaşi ar captura-o vreodată.
***
Mirosul organic şi puternic de humus acoperea izul metalic din aerul de lângă apă. Mireasma era proaspătă după furtuna din noaptea trecută. Ramurile verzi se unduiau, mişcate uşor de suflarea neîncetată a alizeelor de pe Kithrup.
Tom trebuie să-şi fi găsit până acum creuzetul insular, s-a gândit Gillian. Şi a început probabil să-şi pregătească experimentul.
Dacă mai trăieşte încă.
În dimineaţa aceea se simţise pentru prima oară nesigură în această privinţă. Fusese convinsă că ar fi ştiut dacă el ar fi murit, oriunde şi oricum s-ar fi întâmplat. Dar acum era confuză. Avea mintea înceţoşată şi tot ce putea să spună cu certitudine era că în noaptea ce trecuse se petrecuseră lucruri groaznice.
Mai presus de toate, cam pe la apus, i se strecurase în minte premoniţia că i se întâmplase ceva lui Tom. Nu reuşise să-şi dea seama de ce avea acea senzaţie, însă o tulbura mult.
Apoi, mai târziu, în cursul nopţii trecute, avusese o serie de vise.
Îi apăruseră nişte chipuri. Feţe de Galactici, acoperite cu piele tare, pene şi solzi, cu dinţi lungi şi mandibule proeminente. Gemeau şi urlau, dar ea, în ciuda pregătirii ei costisitoare, nu reuşea să înţeleagă nicio vorbă sau simbol senzorial. În vis recunoscuse unele din acele feţe amestecate… doi astronauţi Xappish, murind în timp ce nava lor exploda – un Johpur, urlând prin fum când vedea ciotul însângerat ce-i mai rămăsese din braţ – o synthiană ascultând cântecul balenelor pe când aştepta cu nerăbdare în spatele unui bolovan rece ca moartea.
În somn, Gillian nu reuşise să-i ţină la distanţă. Se trezise brusc, în toiul nopţii, cu un tremur care îi făcea şira spinării să vibreze ca o coardă de vioară. Respirase adânc în beznă şi percepuse o conştiinţă înrudită cu a ei zvârcolindu-se de durere nu prea departe de ea. În pofida distanţei, Gillian captase o senzaţie amestecată de simbol psihic trecător. Părea prea uman să fi fost doar un fin, prea delfin să fi fost un om.
Apoi încetase. Asaltul psihic se sfârşise.
Gillian nu ştia ce să creadă. La ce mai era bun psi dacă mesajele sale erau prea opace ca să poată fi descifrate? Intuiţia ei, sporită genetic, i se părea acum o crudă păcăleală. Mai mult decât inutilă.
***
Mai erau câteva secunde până să se termine ora. Le-a petrecut cu ochii închişi, ascultând sunetele când înalte, când joase ale valurilor ce îşi purtau lupta nesfârşită cu ţărmul estic al insulei. Ramurile copacilor se clătinau în bătaia vântului.
Prin scârţâitul trunchiurilor şi al ramurilor, Gillian auzea sunetele stridente scoase de băştinaşii preconştienţi – Kiqui. Din când în când distingea vocea lui Dennie Sudman vorbind unui computer care îi traducea cuvintele în dialectul Kiqui de înaltă frecvenţă.
Deşi o ajuta pe Dennie douăsprezece ore pe zi să lucreze cu aborigenii, Gillian nu reuşea să scape de senzaţia că e în vacanţă, iar asta o făcea să se simtă puţin vinovată. Îşi repeta că micii indigeni erau foarte importanţi şi că la bordul navei nu reuşise să termine nimic ca lumea.
Dar unul dintre chipurile din vis o obsedase toată dimineaţa. Doar cu o jumătate de oră în urmă îşi dăduse seama că era transpunerea inconştientă a felului în care Herbie, cadavrul străvechi care era cauza tuturor necazurilor, trebuie să fi arătat când era în viaţă.
În vis, cu puţin timp înainte ca Gillian să aibă premoniţia unui dezastru, faţa alungită, vag omenească, a fiinţei antice îi zâmbise şi îi făcuse cu ochiul.
***
— Gillian! Doamnă doctor Baskin! E timpul!
