De obicei, lui Sup-peh i se dădeau sarcini care nu cereau prea multă pricepere sau fineţe.
— Ba da, domnule Akki, dar s-a renunţat la asta. Nava e închisă, n-ai ştiut? Înotăm toţi în cercuri până vom şti mai multe despre starea căpitanului.
— Ce? Akki a simţit că se sufocă. Căpitanul?
— A avut un accident în timpul inssspecţiei în exteriorul navei. A fost electrocutat, aşa am auzit. L-au găsit cu puţin înainte să i se termine aerul din respirator. E încă inconştient. Takkata-Jim a preluat comanda.
Akki a rămas încremenit. Era prea uluit să-şi dea seama că Sup-peh se întorsese brusc şi plecase la treabă, când s-a apropiat de el o matahală de culoare închisă.
— Pot să te ajut cu ceva, domnule Akki?
Tonul uriaşului era aproape sarcastic.
— K’tha-jon! Akki s-a înfiorat. Ce-a păţit căpitanul?
Era ceva în atitudinea nostromului care i-a îngheţat lui Akki sângele în vene. Nu era doar lipsa aproape totală de respect pentru un grad superior. K’tha-jon a zis repede în trinară:
*Mă tot gândesc
Cum
*Să afli mai mult –*
*Du-te şi întreabă-ţi
Superiorul
*Care te aşteaptă pe plajă… *
Cu un gest aproape insolent, făcut cu un braţ al armurii, K’tha-jon s-a întors cu spatele şi s-a îndepărtat înot să ajungă la echipa sa. Siajul cozii lui puternice l-a împins pe Akki înapoi cu doi metri. Akki ştia că n-are rost să-l cheme. Ceva din versurile cu triplu sens ale lui K’tha-jon îi spunea că ar fi fost inutil. A decis să-i ia atitudinea ca pe un avertisment şi a pornit în grabă spre liftul din carenă.
Brusc, a observat că majoritatea celor mai buni fini de pe Streaker nu erau acolo. Tsh’t, Hikahi, Karkaett, S’Tat şi Kaa Norocosul plecaseră toţi la epava thennanină. Aşa că subofiţerul cel mai mare în grad era acum K’tha-jon!
Şi Keepiru lipsea. Akki nu crezuse bârfele care circulau pe seama pilotului. Fusese întotdeauna convins că Keepiru era cel mai curajos neo-fin din echipaj, făcând abstracţie de faptul că era înotătorul cel mai rapid. Ar fi dorit să fie aici cu el atât Keepiru, cât şi Toshio: l-ar fi ajutat să descopere ce se petrecea!
Lângă lift, Akki a întâlnit un grup de patru Tursiops, îngrămădiţi într-un colţ al camerei de compensare externe. Nu făceau nimic deosebit, dar păreau supăraţi şi apatici.
— Sus’ta, ce se întâmplă aici? a întrebat el. Nu aveţi nimic de făcut?
Camarotul a ridicat capul şi şi-a agitat coada, de parcă ar fi dat din umeri.
— La ce bun, domnule Akki?
— Trebuie să ne facem treaba! Hai, de ce sunteţi toţi atât de trişti?
— Căpitanul… a început unul dintre ei.
Akki l-a întrerupt:
— Căpitanul ar fi primul care v-ar spune că trebuie să ppperseveraţi! apoi a trecut în trinară:
*Aţintiţi-vă privirile spre
Orizontul îndepărtat –
*Pe Pământ!
Unde e nevoie de noi –*
Sus’ta a clipit şi s-a străduit să nu mai pară atât de deprimat. Ceilalţi i-au urmat exemplul.
— Da, domnule Akki. Vom încerca.
Akki a încuviinţat.
— Foarte bine! Tot înainte în spiritul Kkkeneenk!
A intrat în lift şi a dat codul punţii. Pe când se închideau uşile, a văzut finii îndepărtându-se, probabil spre locurile lor de muncă.
Ifni! Îi fusese aşa greu să fie autoritar şi să le insufle încredere când tot ce voia era să stoarcă informaţii de la ei. Dar, ca să pară calm, trebuise să le dea impresia că ştia mai multe decât ei.
Muşcături de broaşte-ţestoase! Motoare avariate! Cine ştie cât de gravă e starea căpitanului? Ce şanse mai avem dacă soarta ni-l răpeşte pe Creideiki?
A decis să nu iasă în evidenţă şi să pară inofensiv pentru un timp… până avea să afle ce se întâmpla. Ştia că un elev-ofiţer se găseşte în cea mai delicată situaţie: are toate sarcinile unui ofiţer, dar nicio protecţie.
Şi era mereu ultimul care afla ce se petrecea!
37
