În mai puţin de două zile avusese loc o schimbare subtilă în echipajul lui Streaker. Se stabilise o nouă ierarhie a puterii. Unii membri ai echipajului, care avuseseră înainte prea puţină influenţă, se băgau acum în faţă la cozile pentru distribuirea alimentelor şi adoptau posturi dominante, pe când alţii îşi vedeau de treburile lor cu ochii în pământ şi cozile lăsate în jos. Rangul şi poziţia oficială nu contau: oricum, nu avuseseră niciodată prea multă importanţă. Delfinii acordau mai multă atenţie modificărilor în echilibrul puterii decât autorităţii oficiale.
Acum rasismul părea să fie un factor important. Un număr disproporţionat de noi personaje influente aparţineau subspeciei Stenos. Era o adevărată lovitură de stat. Oficial, Takkata-Jim acţiona în numele lui Creideiki, care era încă inconştient, aşteptând să fie convocat consiliul navei. Dar apa de pe Streaker avea mirosul unui nou grup de conducere, cu un mascul dominant în frunte. Cei din jurul fostului comandant erau în declin, iar tovarăşii celui nou, în ascensiune.
Akki găsea totul foarte ilogic şi dezgustător. Îl deranja că şi cei mai selecţionaţi delfini de pe Streaker cădeau pradă vechilor modele de comportament în situaţii stresante. Acum înţelegea ce voiseră să spună Galacticii cu afirmaţia că trei sute de ani de elevaţie erau prea puţini ca să pregătească o rasă pentru zborurile spaţiale.
Această conştientizare dureroasă l-a făcut pe Akki să se simtă mai „client” decât se simţise vreodată în colonia mixtă şi egalitară Calafia. Asta conferea o satisfacţie primitivă actului său de revoltă, în care părăsise nava ca s-o contacteze pe Gillian Baskin, în ciuda ordinelor stricte ale căpitanului în funcţie.
Acum Akki simţea că aflase adevărul: era membrul unui echipaj de falşi astronauţi. Dacă Creideiki nu-şi revenea în mod miraculos, nu vor reuşi să iasă din acest necaz fără intervenţia stăpânilor lor.
În această privinţă, nu-i dădea mult credit lui Ignacio Metz… sau lui Emerson D’Anite şi nici lui Toshio. În schimb, era de acord cu Makanee: singura lor speranţă era să se întoarcă doctoriţa Baskin sau domnul Orley. Acum ajunsese să accepte gândul că Orley era pierdut. Restul echipajului credea asta, şi era unul dintre motivele pentru care i se prăbuşise moralul după accidentul lui Creideiki.
Linia de comunicaţii transmitea un ton direct la nervul său statoacustic, în timp ce Akki aştepta cu nerăbdare să se întoarcă Toshio cu Gillian. Linia nu era folosită acum în alte scopuri, deoarece Charles Dart întrerupsese legătura, dar cu fiecare secundă creşteau şansele ca operatorul de comunicaţii de pe Streaker să îi detecteze intervenţia. Akki stabilise legătura în aşa fel încât să-şi ascundă convorbirea cu Toshio, dar şi un fin prost pe post de ofiţer de comunicaţii ar fi observat cu timpul efectele secundare.
Unde sunt? s-a întrebat el. Trebuie să ştie că nu mai am mult aer! Şi apa asta atât de bogată în metale îmi irită pielea!
Akki a respirat încet ca să se calmeze. I-a venit în minte o poezioară educativă din Keneenk.
*„Trecut” e tot ce-a fost odată –
Un vestigiu numit memorie…
*În el sunt „cauzele” –
A ceea ce se întâmplă acum.
*„Viitor” e tot ce va fi –
Imaginat, rareori văzut…
*În el sunt „efectele” –
A ce se întâmplă acum.
*„Prezentul” e această strâmtoare –
Trecând şi mereu pâlpâind…
*E dovada „glumei” –
A tot ce se petrece acum.
Trecutul, viitorul şi prezentul erau printre cele mai grele noţiuni de exprimat în trinară. Poezioara era menită să-i înveţe legătura dintre cauză şi efect aşa cum o vedeau stăpânii umani şi mulţi alţi sofonţi, rămânând totuşi esenţialmente fidelă concepţiei despre viaţă a cetaceelor.
Lui Akki i se părea totul foarte simplu. Câteodată se întreba de ce unii delfini de pe Pământ înţelegeau atât de greu asemenea noţiuni. Trebuia doar să gândeşti, să-ţi închipui acţiunile şi consecinţele, apoi să acţionezi! Dacă viitorul nu era clar, făceai tot ce puteai şi sperai să iasă bine.
Aşa s-au descurcat oamenii în epocile marcate de teribila ignoranţă de orfani. Akki nu vedea de ce trebuia să fie atât de greu pentru specia lui, mai ales că i se arătase ce drum să aleagă.
— Akki? Aici e Toshio. Vine şi Gillian. A trebuit să se întrerupă din ceva important, aşa că am venit eu înaintea ei. Eşti bine, nu?
Akki a oftat.
*În adâncuri –
Cu orificiul respirator dureros
*Rămân în aşteptare –
făcându-mi datoria
*Pe când cicloida –
se rostogoleşte deasupra mea…
— Aşteaptă, a strigat Toshio, întrerupându-i poezia. Akki a făcut o strâmbătură. Toshio nu-şi va dezvolta niciodată simţul artistic. Iat-o pe Gillian, a spus pe urmă băiatul. Ai grijă de tine, Akki.
Linia era plină de paraziţi.
*Şi tu –
Tovarăş de scufundări şi zbor*
— Akki?
Era vocea lui Gillian, metalică din cauza legăturii slabe. Totuşi, simţea o uşurare imensă să o audă.
— Ce e, dragă? Poţi să-mi spui ce se întâmplă la bordul navei? De ce nu vorbeşte Creideiki cu mine?
Nu asta crezuse Akki că va întreba ea în primul rând. Se aşteptase ca Gillian să fie îngrijorată mai degrabă în privinţa lui Tom Orley. Bine, dacă ea nu aducea vorba de el, nici el nu avea s-o facă.
