Era şi senzaţia produsă de apă. Toate senzaţiile diverse din apă.
Împroşcatul şi prăbuşirea când se arunca în ea. Curgerea ei laminară când treceai prin apă ca săgeata, mai repede decât oricine altcineva! Clipocitul ei blând chiar sub orificiul respirator când te odihneai, şoptindu-ţi un cântec de leagăn.
O, ce mâncărime!
Cu mult timp înainte, învăţase să se frece de lucruri şi descoperise efectul pe care îl avea acest gest. De atunci încolo se masturbase ori de câte ori avea chef, aşa cum ar fi făcut orice fin sănătos…
Creideiki voia să se scarpine. Voia să se masturbeze.
Numai că acolo nu era niciun perete de care să se frece. Părea incapabil să se mişte sau să deschidă ochii ca să vadă ce era în jurul lui.
Plutea în aer cu greutatea nesusţinută de nimic… printr-o vrajă cunoscută… „antigravitatea“. Cuvântul – ca amintirile lui frecvente despre plutitul în acest fel – i se părea ciudat de străin, lipsit de sens.
Îl mira senzaţia de oboseală. De ce nu deschidea ochii să se uite? De ce nu emitea o rază sonoră şi nu asculta forma şi consistenţa acestui loc?
Din când în când simţea un spray de apă care îi menţinea pielea udă. Părea să vină din toate direcţiile.
S-a, gândit şi a ajuns la concluzia că trebuia să se fi întâmplat ceva foarte rău cu el. Era probabil bolnav.
Un oftat involuntar i-a arătat că era totuşi în stare să scoată sunete. A căutat mecanismele corecte şi, după câteva încercări, a reuşit să repete suspinul de dinainte.
Cred că îşi dau toată osteneala să mă vindece, s-a gândit el. Trebuie să mi se fi întâmplat ceva rău. Deşi nu simt durere, doar un gol. Mi s-a scos ceva.
Un testicul? O ustensilă? O capacitate? Oricum, probabil vor încerca să mi-l pună înapoi.
Am încredere în oameni, şi-a spus el, mulţumit. Şi gura i s-a arcuit într-un zâmbet vag.
*!!!*
Ce a făcut cu gura?
O, da. A zâmbit. E ceva nou.
Ceva nou? Am făcut-o toată viaţa!
De ce?
E expresiv! Împrumută delicateţe
trăsăturilor mele! E…
E de prisos.
Creideiki a scos un ţipăt slab, confuz.
*În strălucirea
Luminii soarelui –
*Răspunsuri roiesc
În bancuri, ca peştii*
Acum îşi amintea ceva. Visase. Se întâmplase ceva groaznic, care îl cufundase într-un coşmar al dezorientării. Forme ţâşniseră spre şi departe de el şi simţise cântece străvechi luând forme noi şi ciudate.
Şi-a dat seama că probabil mai visa, cu ambele emisfere în acelaşi timp. Asta explica de ce nu se putea mişca. A încercat să se trezească folosind un cântec.
*Sunt niveluri –
Cunoscute doar de caşaloţi
*Physeter care merge la vânătoare
În abisurile visului
*Să se bată cu calmarii
Ale căror ciocuri sunt munţi marini
*Şi ale căror tentacule enorme
Cuprind oceanele…
Nu era o poezie liniştitoare. Avea armonii tenebroase care îl îndemnau să fugă oripilat. Creideiki a încercat să tacă, temându-se de ce putea să evoce cântecul. Dar nu reuşea să înceteze de a mai modela hieroglifele sonore.
*Coboară la niveluri –
În întuneric
