A ridicat mâna dreaptă tremurândă şi şi-a tras masca în jos, lăsând-o să-i atârne de gât. Filtrele eliminaseră duhoarea de ozon, iar el a inspirat adânc, cu recunoştinţă. În ultimul moment, probabil că preferase să moară repede decât să fie asfixiat şi se avântase către suprafaţă. Din fericire, bătălia se terminase cu o clipă înainte.

Tom a rezistat tentaţiei de a se freca la ochii care îl mâncau; mizeria de pe mâinile lui nu le-ar fi făcut deloc bine. Lacrimile i-au umplut la o comandă de feedback biologic, eliminând mare parte din secreţiile care îi lipeau pleoapele. S-a uitat în sus de îndată ce a fost în stare să vadă din nou.

La nord, vulcanul fumega în continuare, ca de obicei. Pătura de nori se spărsese un pic, dând la iveală numeroase fuioare răsucite de fum în toate culorile. Peste tot în jurul lui Tom, fiinţe mici, târâtoare ieşeau din vegetaţia pârjolită şi reîncepeau să mănânce sau să fie mâncate. În cer nu mai erau nave de război care să se lupte cu raze la fel de fierbinţi ca novele.

Pentru prima oară Tom s-a bucurat de topografia monotonă a covorului de alge. Nu trebuia să se ridice în apă ca să vadă mai multe coloane de fum ieşind din epavele ce se scufundau încet. În timp ce se uita, resturile unei nave din depărtare au explodat. Sunetul s-a auzit după câteva secunde într-o serie de pocnituri şi pârâituri estompate, întrerupte la intervale diferite de fulgere. Forma neclară s-a scufundat şi mai mult. Tom şi-a ferit ochii de explozia finală. Când s-a uitat din nou, n-a văzut decât nori de vapori. Un şuierat slab se răspândea în tăcerea deplină.

În altă parte erau resturi care pluteau. Tom s-a întors încet, în cerc, în jurul lui, oarecum speriat de atâtea distrugeri. Erau cam multe pagube pentru o încăierare de dimensiuni medii.

A râs de acea ironie, deşi l-au durut plămânii epuizaţi. Galacticii veniseră cu toţii să investigheze un fals semnal de alarmă şi aduseseră cu ei duşmăniile lor de moarte într-o misiune ce ar fi trebuit să fie de caritate. Acum erau morţi, iar el era încă în viaţă. Acesta nu părea să fie rezultatul unui capriciu întâmplător al lui Ifni. Semăna prea mult cu o lucrare misterioasă a lui Dumnezeu.

Asta înseamnă că sunt singur din nou? s-a întrebat el. Asta ar fi prea mult. Toate aceste focuri de artificii şi o umilă fiinţă umană să fie singurul supravieţuitor?

Dar poate nu pentru prea mult timp. Din cauza bătăliei îşi pierduse toate proviziile pe care încercase din răsputeri să le recupereze. Tom s-a încruntat brusc. Bombele cu mesaje! Şi-a dus mâinile la centură, iar lumea a părut să se năruiască în jurul lui. Îi rămăsese doar una dintre sfere! Celelalte probabil îi căzuseră când se luptase dedesubt cu lianele agăţătoare.

Când mâna dreaptă nu i-a mai tremurat, a întins-o cu grijă şi a băgat-o sub centură, scoţând bomba psi, ultima lui legătură cu Streaker… cu Gillian.

Era confirmarea… aceea că el ar fi trebuit să o detoneze dacă era sigur că planul Calului Troian Marin trebuia să fie pus în aplicare. Acum trebuia să decidă dacă s-o lanseze sau nu. Nu putea spune altceva în afară de Da sau Nu.

Tare aş vrea sa ştiu ale cui erau navele care au deschis focul asupra acelei a rasei Tandu.

A pus deoparte bomba şi şi-a continuat întoarcerea lentă în jurul său. O epavă la orizont, spre nord-vest, părea un ou cu coaja parţial spartă. Ieşea încă fum din ea, dar focul se stinsese. Nu erau explozii şi, din câte se părea, nu se mai scufunda.

E bine, s-a gândit Tom. E bună ca obiectiv. Pare destul de intactă ca să ofere unele posibilităţi. Poate sunt acolo echipamente şi mâncare ce se pot recupera. Cu siguranţă poate fi un adăpost, în caz că nu e prea radioactivă.

Părea la numai vreo cinci kilometri, dar aparenţele pot fi înşelătoare. O destinaţie i-ar da măcar ceva de făcut. Avea nevoie de mai multe informaţii, iar epava ar fi putut să-i spună ce avea nevoie să ştie.

Tom s-a întrebat dacă ar trebui să o ia „pe uscat”, bazându-se că picioarele lui obosite puteau să străbată terenul cu vegetaţie sălbatică, sau să încerce drumul subacvatic, înotând de la o gaură cu aer la alta şi provocând fiinţele necunoscute din adâncuri.

A auzit deodată un zumzet intermitent în spatele lui. S-a întors şi a văzut o mică navă spaţială la circa un kilometru distanţă; se îndrepta încet spre nord, înaintând şovăielnic la câţiva metri de suprafaţa oceanului. Scuturile scânteietoare pâlpâiau. Motoarele i se gripau, părând obosite.

Tom şi-a pus masca şi s-a pregătit să se scufunde, dar micuţa navă nu venea în direcţia lui. Trecea spre vest şi scotea scântei din flanşele scurte de stază. Dâre negre, urâte îi pătau carena şi o porţiune din ea se umflase şi dispăruse.

Tom şi-a ţinut respiraţia când a trecut pe lângă el. Nu văzuse niciodată un model de acest fel, dar ştia mai multe rase al căror stil ar fi fost compatibil cu un asemenea design.

Nava de recunoaştere cobora cu motoarele pe moarte. Zumzetul puternic al generatorului de gravitate a început să scadă în intensitate.

Evident că echipajul ştia că nava era pierdută. A virat ca să schimbe ruta spre insulă. Tom tot îşi ţinea respiraţia, neputând să nu-l simpatizeze pe pilotul extraterestru disperat. Micuţa navă a trecut razant peste ierburi, apoi a dispărut în spatele muntelui.

Zgomotul uşor al trenului de aterizare s-a amestecat cu şuieratul alizeelor.

Tom a aşteptat. După câteva secunde, câmpul de stază s-a eliberat cu o explozie zgomotoasă. Din navetă au ieşit resturi în flăcări care au plutit scurt timp deasupra mării, apoi au căzut şi s-au stins în apă sau au continuat să ardă încet pe vegetaţie.

Tom se îndoia că reuşise cineva să iasă la timp din vehicul.

***

A schimbat direcţia. Destinaţia lui pe termen lung era tot nava ovoidală care plutea la câţiva kilometri. Dar voia mai întâi să scotocească prin epava navei de recunoaştere. Poate că va găsi ceva care să-i facă decizia mai uşor de luat. Poate era mâncare acolo.

A încercat să se ridice un pic din ierburi, dar era prea greu. Tremura încă.

Bine, atunci. Să mergem pe sub apă. Oricum, probabil că va fi inutil. Poate o să-mi placă totuşi peisajul.

52

AKKI

Ticălosul ăla însetat de sânge nu voia să-l slăbească!

Akki era extenuat. Izul metalic al apei amestecate cu bila ce îi ieşea din stomac îi făcea greaţă pe când înota din răsputeri spre sud-est. Trebuia să se odihnească, dar ştia că nu putea să permită ca urmăritorul să-l ajungă din urmă.

Din când în când îl zărea pe K’tha-jon la vreo doi kilometri în spatele lui. Şi se apropia. Uriaşul delfin cu dungi negre părea să nu fi obosit deloc. În timp ce înainta prin apă, respiraţia i se condensa în jeturi verticale înalte, ca nişte dâre de vapori lăsate de rachete.

Respiraţia lui Akki era neregulată, se simţea slăbit şi îi era foame. A înjurat în anglică, dar fără prea mare satisfacţie. S-a simţit un pic mai bine când a rostit tare o frază obscenă în delfina primitivă.

Ar fi trebuit să fie capabil să se distanţeze de K’tha-jon, măcar pentru scurt timp. Dar în apă era ceva care îi influenţa proprietăţile aerodinamice ale pielii. O substanţă care provoca o reacţie alergică. Pielea, de obicei netedă şi moale, îi era iritată şi plină de umflături. Avea senzaţia că înoată prin sirop, şi nu în apă. Akki s-a întrebat de ce nu semnalase şi altcineva acel inconvenient. Oare îi afecta doar pe delfinii din Calafia?

Era o nedreptate în plus, dintr-o lungă serie care începuse din clipa în care părăsise nava.

Să fugă de K’tha-Jon nu era aşa uşor cum crezuse, îndreptându-se spre sud-est, trebuia să fie în stare să vireze la dreapta sau la stânga pentru a ajunge la tovarăşii săi, Hikahi şi echipa de la epava thennanină sau la insula lui Toshio. Dar, de câte ori încerca să cotească, K’tha-Jon încerca să-i taie calea. Akki nu-şi putea permite pierderea micului său avantaj.

O undă concentrată de sonar a trecut peste el, venind din spate. Ar fi vrut să se ghemuiască de câte ori se întâmpla asta. Nu era normal ca un delfin să fugă de altul atât de mult timp. În trecutul îndepărtat, un tinerel care îl înfuria pe un mascul în vârstă, de exemplu, încercând să se cupleze cu o femelă din haremul masculului bătrân, putea fi rău lovit sau zgâriat. Dar duşmănia nu dura mult decât în cazuri rare. Akki şi-a reprimat impulsul de a se opri să discute raţional cu K’tha-Jon.

Ce rost ar fi avut? Uriaşul era evident nebun.

Avantajul vitezei mai mari era anulat de acea misterioasă mâncărime a pielii. Nu putea fi vorba nici să se scufunde ca să se rotească în jurul lui K’tha-Jon.

Stenos bredanensis era o specie de delfini pelagici. K’tha-jon era probabil în stare să coboare la adâncime mai mare decât orice alt membru al echipajului lui Streaker.

Când Akki a privit iar în urmă, K’tha-jon redusese distanţa dintre ei la aproximativ un kilometru. Cu un suspin tremurat, Akki şi-a dublat eforturile.

Un şir de movile verzi în vârf se întindeau aproape de orizont, la patru sau cinci kilometri. Trebuia să reziste până ajungea acolo!

53

MOKI

Moki conducea sania spre sud, cu viteză maximă, lansând înaintea sa rafale de sonar de parcă ar fi cântat la trompetă.

— … îl chem pe Haoke, îl chem pe Moki. Aici Heurka-pete. Răspundeţi. Răspundeţi, vă rog!

Moki a scuturat din cap de iritare. Nava încerca încă să-l contacteze. A activat transmiţătorul saniei şi s-a străduit să vorbească limpede.

— Da! Ce vrei?

S-a lăsat o clipă tăcerea. Pe urmă:

— Moki, fă-mi legătura cu Haoke.