Şi-a ridicat privirea spre cer. În afară de o ceaţă purpurie abia vizibilă lângă o stea foarte luminoasă, nu erau alte semne de luptă. Doar o privire îi era de-ajuns. Tom ştia deja ce bombă să detoneze.
Gillian petrecuse câteva ore cu Niss înainte să părăsească nava Streaker ca să-l întâlnească pe insula lui Toshio. Conectase computerul tymbrimienilor la microfiliala thennanină a Bibliotecii pe care o recuperase el de pe epavă. Apoi ea şi computerul găsiseră semnalele exacte pe care să le încarce în bombă.
Cel mai important era apelul de ajutor către thennanini. Dacă soarta capricioasă, Ifni, l-ar lăsa pe Tom să facă experimentul crucial şi să descopere dacă Planul avea să funcţioneze.
Toată munca pe care Suessi şi Tsh’t o dedicaseră „Calului Troian Marin” nu ar fi avut niciun sens dacă thennaninii nu se numărau printre cei care luau parte acum la luptă. La ce i-ar fi servit lui Streaker să se strecoare în carcasa goală a unei nave thennanine pentru a se lansa camuflată în spaţiu dacă toţi combatanţii erau gata să tragă în ultima rămăşiţă a unei facţiuni care pierduse deja bătălia?
Tom a luat o bombă psi. Era sferică şi o ţinea în mijlocul mâinii sale. În vârf erau un întrerupător de siguranţă şi un cronometru. Gillian etichetase cu grijă fiecare bombă cu o bucată de bandă adezivă. Pe aceasta adăugase o semnătură tremurată şi o inimă străpunsă de o săgeată.
Tom a zâmbit şi a dus bomba la buze.
Se simţea vinovat că făcuse pe cocoşul, insistând să vină aici în timp ce Gillian rămăsese pe insulă.
Dar acum ştia că nu greşise. Oricât de dură şi de eficientă era Gillian, nu era un pilot atât de bun ca el şi ar fi murit probabil în accident. Sigur nu ar fi avut forţa fizică să tragă sania aşa departe.
La naiba! s-a gândit Tom. Mă bucur că e teafără şi cu prieteni care o ocrotesc. Şi asta e destul. Poate că e în stare să bată zece şopârle din peşterile de pe Blenchuq cu o mână legată, dar e femeia mea şi nu voi permite să i se întâmple nimic rău, dacă pot să o apăr.
Vulcanul cel nemulţumit tuna şi bubuia, amintindu-i în mod ironic de Muntele Deanna când îl văzuse ultima dată scuipând lavă topită pe panta impunătoare în terase a Ţării Afroditei, continentul ale cărui ţărmuri erau scăldate de apele arzătoare, absolut uscate ale unei fantomatice mări moarte primitive. Sub norii sulfuroşi ai lui Venus, acele scântei de lavă luminaseră o altă noapte lungă de suferinţă, pe care şi-o amintea prea bine, doar că această fumarolă kithrupană din apropiere abia ar fi strălucit pe povârnişul arzător al puternicului Deanna din depărtare. Oricum, pe Venus noaptea nu avea sfârşit.
Şi acolo zăcuse printre pietre, pe jumătate terminat, întrebându-se dacă avea să moară sau să trăiască. Prin viziera căştii sale deformate, urmărise dârele de infraroşii prin atmosfera sufocantă, lăsate de o ploaie lentă de comete ce cădeau în depărtare, ca nişte bulgări de gheaţă, ale căror ţinte păreau să fie peste orizontul curbat, dincolo de ce se putea vedea sau auzi.
Fusese tânăr şi naiv pe-atunci, altminteri nu s-ar fi încrezut în cuvântul unui străin care îi spusese că avionul închiriat fusese verificat în întregime pentru un zbor rapid prin Nisipurile Arzătoare ale Ellei… un străin care, şi-a amintit Tom mai târziu, nu se uitase niciodată în ochii lui când completase formularele de închiriere. Prima impresie poate fi greşită, s-a gândit el după ce abia supravieţuise accidentului. Dar, când ai îndoieli, încrede-te în ce-ţi spun simţurile.
Şi atunci avusese o senzaţie copleşitoare de frustrare şi eşec. Cu informaţiile din buzunarul de pe burtă, Proiectul terraformării planetei Venus putea să reziste obiecţiilor aduse de consilierii extratereştri, Galactici de la Institutul pentru Progres, care urmau să plece chiar în ziua următoare, respingând ca fantezist visul bizar al omenirii de a trezi la viaţă mări moarte de trei miliarde de ani. Cu sprijinul tehnologic şi cunoştinţele lor, se puteau face minuni, însă doar dacă acei consilieri erau convinşi să rămână. Dacă datele le parveneau la timp…
S-a înfiorat aducându-şi aminte prin ce trecuse. Asemănările erau înşelătoare. Pe Venus, ajutorul era la doar o oră distanţă şi problemele, deşi serioase, nu erau chiar aşa de înspăimântătoare. Pe Venus problema era să nu ia foc. O briză rece a pătruns prin hainele lui umede, făcându-l să clănţăne din dinţi pentru scurt timp.
Totuşi, de-acum înainte ar trebui să stau departe de vulcani.
Tom a înghiţit şi restul de baton energizant. A examinat bomba şi şi-a evaluat strategia. Planul său iniţial fusese să aterizeze lângă vulcan şi să aştepte până când planorul era reîncărcat pentru decolare, apoi să pună bomba şi să-şi ia zborul înainte să explodeze. Ar fi putut profita de curenţii termici ai vulcanului pentru a ajunge la o altitudine convenabilă şi a găsi altă insulă de pe care să urmărească rezultatele experimentului său. Deoarece nu avea la dispoziţie altă insulă, ar fi putut totuşi să se îndepărteze suficient, să aterizeze în ocean şi să se uite cu telescopul. De acolo.
Era un plan ingenios, dar sabotat de o furtună puternică şi o junglă de liane întortocheate, apărută pe neaşteptate. Telescopul său sfârşise printre rocile metalice sfărâmate de pe fundul oceanului kithrupan, împreună cu mare parte din epava avionului său solar.
Tom s-a ridicat în picioare, cu prudenţă. Hrana şi căldura făcuseră această mişcare mai puţin dureroasă.
Scotocind prin puţinele lucruri pe care le mai avea, a rupt o fâşie lungă şi îngustă de material din resturile sacului său de dormit. Bucata aceea de mătase trainică i se părea potrivită.
Bomba psi era grea şi concretă în mâna lui. Era dificil să-ţi închipui că acel glob era plin de iluzii puternice – o contrafacere superpotentă, gata să explodeze la comandă.
A reglat cronometrul la două ore şi a apăsat pe dispozitivul de siguranţă, armând bomba. A pus-o
cu grijă în praştia improvizată. Tom îşi dădea seama că era teatral. Distanţa nu avea să-l ajute prea mult. Senzorii din tot sistemul Kithrup se vor aprinde în momentul exploziei. Putea foarte bine s-o declanşeze la picioarele sale.
Dar nu se ştie niciodată. Avea s-o lanseze cât mai departe posibil.
A lăsat praştia să se legene de câteva ori ca să-şi facă mâna, apoi a început s-o rotească. Mai întâi încet, apoi mai tare, timp în care i se răspândea prin corp o stranie senzaţie plăcută, din piept în braţe şi picioare. Oboseala părea să i se risipească. A început să cânte.
Oh, Tata era un om al cavernelor
Se batea îmbrăcat în piei
Visa la lumina stelelor
Pe când scormonea prin ţărână.
Voi, extratereştrii şi stelele voastre…
Oh, Tata era un luptător temerar
Şi-a omorât verii, pe al patrulea şi al treilea.
Visa la pacea eternă A murit doborât de o lance.
Voi, extratereştrii şi stelele voastre…
Oh, Tata era un îndrăgostit,
Şi totuşi îşi bătea nevasta.
Visa, tânjind după raţiune
Regretând toată viaţa.
Voi, extratereştrii şi stelele voastre…
Oh, Tata era un conducător,
Visa şi spunea minciuni sfruntate.
