Moki abia şi-a stăpânit râsul.

— Haoke… e mort! A fost ucis de un intrus! Sssunt la vânătoare. Spune-i lui Takkata-Jim că îl prind eu!

Anglica lui Moki abia se putea înţelege. Dar nu se hazarda să folosească trinara. Ar fi riscat să treacă la primitivă în public şi nu era pregătit pentru asta.

Când el şi Haoke găsiseră sania lui Baskin care plutea în derivă către vest – goală şi cu motorul la minim ceva se dezlănţuise în el. Intrase într-o stare de confuzie, dar şi de euforie şi acţiune frenetică, era ca un vis violent!

Poate că fusese o ambuscadă sau poate şi-o imaginase el. Dar, când se terminase, Haoke era mort, iar el, Moki, nu avea regrete.

Apoi sonarul lui localizase un obiect care se îndrepta spre sud. Fără să se mai gândească, pornise în urmărirea lui.

Vocea din sonar a izbucnit:

— Aici tot Heurka, Moki! Ai ieşit din raza de acţiune a saserului şi nu putem folosi încă radioul, îţi dau două ordine: transmite-i un mesaj sonar lui K’tha-jon, ordonă-i să se întoarcă! Misiunea lui a fost contramandată.

Al doilea: întoarce-te şi tu! Acesta e un ordin direct!

Luminile şi punctele nu mai aveau mare importanţă pentru Moki. Contau, în schimb, sunetele pe care le transmiteau senzorii saniei. Auzul mai fin îi oferea o senzaţie divină, de parcă era el însuşi unul dintre Marii Visători. Îşi imagina că era un enorm catodon, un caşalot stăpân al adâncurilor, urmărind o pradă care fugea de el când se apropia.

Nu departe, la sud, se auzea sunetul înăbuşit al altei sănii, cea pe care o urmărea de câtva timp. Îşi dădea seama că acum începuse să se micşoreze distanţa.

Mult mai departe şi la stânga, se auzeau două minuscule semnale ritmice, sunetele înotului rapid al cetaceelor. Trebuiau să fie K’tha-Jon şi îngâmfatul acela de calafian.

Moki ar fi fost încântat să-i fure prada lui K’tha-jon, dar putea să aştepte. Primul duşman era chiar în faţa lui.

— Moki? M-ai auzit! Răspunde-mi! Ţi-am transmis ordinele! Trebuie…

Moki a clămpănit din fălci, dezgustat. A închis receptorul sonar în mijlocul frazei lui Heurka-pete. Îi era din ce în ce mai greu să-l înţeleagă pe micul subofiţer arogant. Nu fusese niciodată un Stenos adevărat, care să studieze Keneenk cu finii Tursiops şi să încerce să „facă progrese”.

Moki a decis că se va ocupa de tip după ce avea să termine cu duşmanii lui din exteriorul navei.

54

KEEPIRU

Keepiru ştia că e urmărit. Se aşteptase să fie trimis cineva după el pentru a-l împiedica să ajungă la Hikahi.

Dar urmăritorul lui era cam idiot. Îşi dădea seama după zgomotul motoarelor că sania finului era condusă cu viteză prea mare. Ce spera să realizeze astfel? Keepiru avea iniţial un avantaj destul de mare ca să ajungă în raza comunicatorului sonar înainte să-l prindă urmăritorul său. Nu trebuia decât să împingă încet maneta de alimentare până la roşu.

Finul din spatele lui răspândea zgomote de sonar peste tot, ca şi când voia să anunţe întreaga lume că sosea.

Cu toată acea gălăgie, idiotul îi făcea mai greu de înţeles lui Keepiru ce se întâmpla la sud-est. Delfinul s-a concentrat şi a încercat să facă abstracţie de zgomotul care îi venea din spate.

Păreau să fie doi delfini: unul la capătul puterilor, celălalt vânjos, încă plin de vigoare, care înotau cu furie spre un banc de unde sonar aflat la cincizeci de kilometri distanţă.

Ce se întâmpla? Cine era urmăritul? Cine era urmăritorul?

Keepiru asculta cu auzul atât de încordat, că la un moment dat a fost nevoit să cotească pentru a nu se izbi de un munte submarin înalt. A trecut mai departe, spre vest, ocolindu-l brusc ca să-l evite. Pentru o clipă, mărimea muntelui l-a făcut să se scufunde în tăcere.

*Fereşte-te de bancurile de peşti,

Fiu al finilor Tursiops!*

Keepiru a ciripit acea strofă educativă şi apoi a trecut la un haiku în trinară:

*Ecourile plajei!

Sunt ca penele plutitoare

Pierdute de pelicani!*

Keepiru avea ce să-şi reproşeze. Delfinii aveau faima că erau piloţi temerari şi de aceea luaseră primele imagini de la bordul navelor interstelare cu mai bine de un secol în urmă; iar el era cunoscut ca fiind printre cei mai buni. Şi atunci de ce erau aşa de dificile pentru el patruzeci de noduri sub apă, cu o viteză de cinci ori mai mare ca a luminii, într-o „gaură de vierme”?

Sania a lăsat în urmă umbra lunii şi a înaintat în larg. Din est-sud-est a ajuns încă o dată o palidă imagine-gestalt de cetaceu în cursă.

Keepiru s-a concentrat. Da, urmăritorul era un Stenos, unul uriaş. Folosea o schemă ciudată de căutare cu sonarul.

Şi cel aflat în faţă…

Trebuie să fie Akki, s-a gândit Keepiru. Băiatul a dat de necaz. Mare necaz.

Aproape l-a asurzit o rafală sonoră de la sania din spatele lui, care l-a prins direct într-o undă concentrată. A mormăit o înjurătură hieroglifică şi a scuturat din cap ca să-şi limpezească mintea.

Se simţea tentat să se întoarcă din drum ca să se ocupe de cretinul care îl urmărea, dar ştia că datoria îi cerea să-şi continue drumul.

Keepiru era chinuit de necesitatea unei alegeri. Datoria îi cerea să-i ducă un mesaj lui Hikahi. Totuşi, ideea de a-l abandona pe elevul-ofiţer contravenea sentimentelor sale. Tânărul părea epuizat, iar urmăritorul lui se apropia din ce în ce mai mult.

Dar, dacă ar fi deviat spre est, Keepiru i-ar fi dat urmăritorului său o şansă să-l ajungă…

Însă poate ar fi reuşit să-i distragă atenţia lui K’tha-Jon şi să-l constrângă să se întoarcă din drum.

Nu era o chestie potrivită pentru un ofiţer de pe Terra. Contravenea filosofiei Keneenk. Dar nu reuşea să se decidă folosind logica.

Şi-ar fi dorit să fie aici şi acum unul din strănepoţii lui îndepărtaţi… un delfin matur şi raţional, capabil să-l înveţe pe strămoşul său primitiv, pe jumătate animal, ce să facă.

Keepiru a oftat. Ce mă face să cred oare că îmi vor permite să am strănepoţi?

A hotărât să rămână credincios convingerilor sale. A virat sania la stânga şi a mutat maneta motorului la altă gradaţie după roşu.

55

CHARLES DART

Unul din cei doi pământeni aflaţi în cameră, fiinţa umană, scotocea prin sertare şi arunca distrat diferite lucruri în valiza deschisă de pe patul său. Şi asculta, iar cimpanzeul continua să vorbească.

— … sonda a coborât la mai bine de doi kilometri. Radioactivitatea creşte repede, la fel ca şi temperatura. Nu sunt sigur că mai rezistă la mai mult de o sută de metri, dar puţul continuă! Oricum, acum sunt sigur că a fost un depozit de deşeuri al unei rase tehnologice, şi în vremuri destul de apropiate! Poate cu vreo sută de ani în urmă!

— E foarte interesant, doctore Dart, într-adevăr.