Aripioarele lui Makanee loveau apa, iar armura îi zăngănea. Cu un braţ metalic l-a arătat pe delfinul rănit care plutea în cuva cu gravitate.

Creideiki o privea!

— Doamne sfinte! dar ai spus că i s-a prăjit creierul.

Metz a făcut ochii mari.

Pe trăsăturile lui Creideiki a apărut o expresie de profundă concentrare. A respirat cu greu, apoi a scos un ţipăt disperat.

— Afară!

— E imposssibil! a oftat Makanee. Centrii vorbirii…

Creideiki s-a încruntat din cauza efortului.

*Afară:

Creideiki!

*Înoată:

Creideiki!

Era limbajul copiilor mici în trinară, dar avea un ton ciudat. Şi ochii lui negri sclipeau de inteligenţă. Simţul teleempatic al lui Gillian pulsa.

— Afară!

Creideiki s-a răsucit în cuvă şi a bătut cu coada lui puternică în sticlă, cu mult zgomot. A repetat cuvântul în anglică. Tonul descendent era ca al unei fraze în primitivă.

— Afaa-a-ră!:

— Ajutaţi-l să iasă! le-a ordonat Makanee asistentelor ei. Repede! Cu blândeţe!

Takkata-Jim se întorcea în viteză de la comunicator, cu o expresie furioasă pe bot. Dar s-a oprit brusc în faţa cuvei cu gravitate şi s-a uitat fix la ochiul strălucitor al căpitanului.

A fost ultima picătură care a umplut paharul.

S-a legănat în faţă şi în spate, de parcă nu era în stare să decidă care era limbajul corporal adecvat. Takkata-Jim s-a întors spre Gillian.

— Am făcut tot ce am crezut că e în interesul navei, al echipajului şi al misiunii. Aş putea să-mi susţin cauza pe Terra.

Gillian a ridicat din umeri.

— Să sperăm că vei avea şansa asta.

Takkata-Jim a râs sec.

— Foarte bine, vom ţine prostia asssta de consiliu al navei. Îl voi convoca peste o oră. Dar te avertizez, doctoriţă Baskin, nu împinge lucrurile prea departe. Am încă anumite puteri. Trebuie să ne gândim la un compromis. Încearcă să-mi faci necazuri şi echipajul se va scinda. Iar eu îţi voi opune rezistenţă, a adăugat aproape în şoaptă.

Gillian a dat din cap afirmativ. Obţinuse ceea ce îşi propusese. Chiar dacă Takkata-Jim făcuse toate lucrurile urâte de care îl bănuia Makanee, nu aveau nicio probă, aşa că trebuiau să ajungă la un compromis ca să nu scape din mână echipajul. Era necesar să-i ofere primului ofiţer o cale de a scăpa cu faţa curată.

— N-o să uit, Takkata-Jim. Într-o oră. Voi fi acolo.

Takkata-Jim s-a întors să plece, urmat de gărzile sale credincioase.

Gillian a văzut că Ignacio Metz îl urmărea cu privirea pe secund.

— Ai pierdut controlul, nu? l-a întrebat pe un ton sec pe când trecea pe lângă el înot.

Geneticianul a ridicat capul.

— Cum, Gillian? Ce vrei să spui?

Dar expresia îi trăda gândurile. Ca atâţia alţii, Metz avea tendinţa de a-şi supraevalua puterile parapsihice. Acum se întreba probabil dacă Gillian îi citise gândurile.

— Nu contează. Gillian a zâmbit printre dinţi. Hai să mergem să vedem minunea asta.

A pornit înot spre locul unde Makanee aştepta emoţionată să iasă Creideiki din cuvă. Metz s-a uitat nesigur după ea, apoi a urmat-o.

51

THOMAS ORLEY

Cu mâinile-i tremurânde, a dat deoparte lianele de la intrarea în peşteră. A ieşit târându-se din adăpost şi a clipit, privind cu uimire dimineaţa ceţoasă.

Se adunaseră nori joşi într-un strat gros. Încă nu se vedea nicio navă extraterestră şi era mai bine aşa. Se temuse să nu vină când era neputincios, luptându-se cu efectele bombei psi.

N-ar fi fost plăcut. În primele minute exploziile parapsihice îi zdrobiseră mecanismele de apărare hipnotice, învingându-le şi inundându-i creierul cu urlete străine. Două ore – care i se păruseră o veşnicie – se luptase cu imagini nebuneşti, lumini şi sunete vibrante. Tom mai tremura încă în urma reacţiei.

Sper din tot sufletul că mai sunt thennanini acolo care să cadă în capcană. Altfel, degeaba mi-am dat atâta osteneală.

Potrivit lui Gillian, Niss fusese aproape sigur că găsise codurile corecte ale Bibliotecii luate de pe epava thennanină. Dacă mai erau thennanini în sistem, ar fi încercat să răspundă. Bomba ar fi trebuit să fie percepută la milioane de kilometri în toate direcţiile.

Tom a scos o mână de noroi din deschizătura făcută în liane şi a aruncat-o departe. Apa cu spumă a urcat aproape până la suprafaţa găurii. Probabil se afla o altă deschizătură la doar câţiva metri de următoarea movilă – peisajul vegetal se unduia şi respira necontenit –, dar Tom voia să aibă la îndemână accesul la apă.

A scos mâlul cât de bine putea, apoi s-a şters pe mâini şi s-a aşezat să scruteze cerul din adăpostul său. Şi-a aranjat în poală bombele psi rămase.

Din fericire, acestea nu aveau puterea apelului la ajutor adresat thennaninilor. Erau doar mesaje preînregistrate, concepute să transmită un cod scurt la numai câteva mii de kilometri distanţă.

Tom recuperase doar trei globuri cu mesaje de pe epava avionului, aşa că nu putea transmite decât puţine fapte. În funcţie de ce bombă lansa, Gillian şi Creideiki aveau să ştie care dintre extratereştri veniseră să cerceteze apelul la ajutor.

Desigur, se putea întâmpla ceva care nu se înscria în niciunul din planurile pe care le discutaseră. Atunci avea să decidă dacă să transmită un mesaj ambiguu sau nu şi să aştepte.

Poate ar fi fost mai bine să aibă şi un radio la el. Dar orice navă de război din apropiere ar fi interceptat imediat o transmisie şi l-ar fi localizat înainte să spună câteva cuvinte. O bombă cu mesaje putea să-şi facă treaba într-o secundă sau două şi ar fi fost mult mai dificil de localizat.

Tom s-a gândit la Streaker. Tot ce îşi dorea era acolo: mâncare, somn, duşuri fierbinţi, femeia lui. A zâmbit de ordinea în care aranjase priorităţile. Nu-i nimic, Jill ar fi înţeles.

Poate că Streaker va fi nevoită să-l abandoneze dacă experimentul său ar fi creat cea mai mică posibilitate de a decola de pe Kithrup. N-ar fi fost un mod dezonorant de a muri. Nu îi era frică de moarte, ci numai să nu facă tot posibilul pentru a-i salva pe ceilalţi şi să nu reuşească să scuipe moartea în faţă când avea să vină după el. Gestul final era important.