Să prindă o pradă falsă!*
Gillian se aşteptase să găsească gărzile. Cu mai mulţi kilometri în urmă trecuseră săniile pe pilot automat cu întârziere şi se îndreptaseră înot spre nord-vest. Până să pornească din nou sania, străbătuseră o anumită distanţă şi descriseseră un cerc la câteva sute de metri de uşa etanşă a navei.
Gillian l-a atins pe Keepiru pe o parte. Pielea lui sensibilă a tremurat sub mâna ei.
— Îţi aminteşti planul, Keepiru?
*Mai e nevoie să întrebi?*
Gillian a ridicat o sprânceană, surprinsă. Un triplu tril şi un clic interogativ tremurat? Era un răspuns neobişnuit de concis pentru trinară. Keepiru era capabil de mai multă subtilitate decât îşi închipuise.
— Sigur că nu, dragul meu călăreţ de valuri la provă. Îmi cer scuze. O să-mi fac partea mea de treabă şi n-o să mă preocupe nicio clipă cum ţi-o faci tu pe a ta.
Keepiru a privit-o de parcă regreta că poartă un aparat de respirat. De parcă voia să-i vorbească în limba ei maternă. Gillian i-a simţit reacţia ca pe o blândă atingere teleempatică.
I-a îmbrăţişat torsul cenuşiu şi neted.
— Ai grijă de tine, Keepiru. Nu uita că eşti admirat şi iubit. Foarte mult.
Pilotul a dat din cap.
*Pentru a înota – sau
A lupta
*Pentru a avertiza – sau
A salva
*Pentru a merita –
Încrederea ta*
Amândoi s-au îndreptat rapid înot spre uşa exterioară a navei.
48
TAKKATA-JIM
Îi era imposibil să se odihnească.
Takkata-Jim invidia la oameni starea de totală inconştienţă pe care o numeau somn. Când un om se întindea să doarmă noaptea, nu mai era conştient de lumea din jur, iar nervii din muşchii săi se destindeau. Dacă visa, de regulă nu trebuia să participe fizic la vis.
Nici măcar un neo-delfin nu putea să se deconecteze aşa. Una sau alta din emisferele creierului era tot timpul la datorie pentru a-i controla respiraţia. Pentru un fin, somnul era atât un lucru mai uşor, cât şi unul mult mai serios.
Takkata-Jim a şovăit în faţa apartamentului căpitanului, dorindu-şi să se poată întoarce în micuţa lui cabină. Dar simbolismul era important pentru echipajul pe care îl moştenise. Adepţii lui aveau nevoie de ceva mai presus de logica legalităţii pentru a-i confirma comanda. Trebuiau să-l vadă ca pe Noul Mascul. Iar asta îi impunea să ducă acelaşi stil de viaţă ca fostul şef.
A tras adânc aer în piept la suprafaţă şi a emis o serie de clicuri pentru a lumina camera cu imagini sonore.
Creideiki avea cu siguranţă gusturi eclectice. Numai Ifni ştia ce de lucruri care nu rezistau la apă avea fostul comandant şi care fuseseră, aşadar, depozitate în altă parte înainte să aterizeze Streaker pe Kithrup. Colecţia care rămăsese era impresionantă.
Opere realizate de artişti dintr-o duzină de rase conştiente erau închise în casete de sticlă. Fotografii sonore ale unor lumi stranii şi ciudate stele aberante împodobeau pereţii.
Instalaţia muzicală a lui Creideiki era senzaţională. Avea mii de discuri, cântece şi… lucruri stranii care îi trimiteau lui Takkata-Jim fiori pe şira spinării când le asculta. Colecţia de balade ale balenelor era preţioasă, iar mare parte fuseseră culese personal.
Lângă unitatea de comunicaţii de pe birou era o fotografie a lui Creideiki cu ofiţerii de pe James Cook. Era semnată de însăşi comandanta Helene Alvarez, în faţa obiectivului, celebra exploratoare îşi ţinea braţul pe spinarea lată şi netedă a delfinului.
Takkata-Jim servise pe vase importante – navete de transport care aprovizionau coloniile Atlast şi Calafia –, dar nu luase parte la misiuni ca aceea a legendarei nave Cook. Nu văzuse niciodată asemenea peisaje, nu auzise niciodată asemenea sunete.
Până la Mica Grămadă… până când nu găsiseră nave moarte, mari cât nişte luni…
Şi-a agitat coada de frustrare şi s-a izbit dureros de tavan. Respira cu dificultate acum.
Nu avea importanţă. Nimic din ce făcuse nu avea importanţă dacă îi reuşea planul! Dacă decola cu Streaker de pe Kithrup şi echipajul era în viaţă! Dacă ar fi reuşit, ar fi avut şi el o poză ca aceea! Numai că lui i-ar ţine mâna pe spinare preşedintele Confederaţiei Terestre.
Mai multe particule luminoase au început să se adune în dreapta lui. Scânteile au format o imagine holografică la câţiva centimetri de ochiul său.
— Da, ce e? s-a răstit el.
Un delfin agitat, cu braţele armurii îndoindu-se şi revenind în poziţie normală, a încuviinţat cu nervozitate. Era comisarul de bord, Suppeh.
— Domnule! S-a întâmplat ceva ciudat. Nu eram siguri că trebuie să vă trezim, dar…
Lui Takkata-Jim anglica subacvatică a finului i se părea aproape de neînţeles. Registrul înalt al lui Suppeh tremura incontrolabil.
— Calmează-te şi vorbeşte mai rar! i-a ordonat pe un ton aspru.
Finul a tresărit, dar s-a străduit să se supună.
