Zgomotul uşor al trenului de aterizare s-a amestecat cu şuieratul alizeelor.
Tom a aşteptat. După câteva secunde, câmpul de stază s-a eliberat cu o explozie zgomotoasă. Din navetă au ieşit resturi în flăcări care au plutit scurt timp deasupra mării, apoi au căzut şi s-au stins în apă sau au continuat să ardă încet pe vegetaţie.
Tom se îndoia că reuşise cineva să iasă la timp din vehicul.
***
A schimbat direcţia. Destinaţia lui pe termen lung era tot nava ovoidală care plutea la câţiva kilometri. Dar voia mai întâi să scotocească prin epava navei de recunoaştere. Poate că va găsi ceva care să-i facă decizia mai uşor de luat. Poate era mâncare acolo.
A încercat să se ridice un pic din ierburi, dar era prea greu. Tremura încă.
Bine, atunci. Să mergem pe sub apă. Oricum, probabil că va fi inutil. Poate o să-mi placă totuşi peisajul.
52
AKKI
Ticălosul ăla însetat de sânge nu voia să-l slăbească!
Akki era extenuat. Izul metalic al apei amestecate cu bila ce îi ieşea din stomac îi făcea greaţă pe când înota din răsputeri spre sud-est. Trebuia să se odihnească, dar ştia că nu putea să permită ca urmăritorul să-l ajungă din urmă.
Din când în când îl zărea pe K’tha-jon la vreo doi kilometri în spatele lui. Şi se apropia. Uriaşul delfin cu dungi negre părea să nu fi obosit deloc. În timp ce înainta prin apă, respiraţia i se condensa în jeturi verticale înalte, ca nişte dâre de vapori lăsate de rachete.
Respiraţia lui Akki era neregulată, se simţea slăbit şi îi era foame. A înjurat în anglică, dar fără prea mare satisfacţie. S-a simţit un pic mai bine când a rostit tare o frază obscenă în delfina primitivă.
Ar fi trebuit să fie capabil să se distanţeze de K’tha-jon, măcar pentru scurt timp. Dar în apă era ceva care îi influenţa proprietăţile aerodinamice ale pielii. O substanţă care provoca o reacţie alergică. Pielea, de obicei netedă şi moale, îi era iritată şi plină de umflături. Avea senzaţia că înoată prin sirop, şi nu în apă. Akki s-a întrebat de ce nu semnalase şi altcineva acel inconvenient. Oare îi afecta doar pe delfinii din Calafia?
Era o nedreptate în plus, dintr-o lungă serie care începuse din clipa în care părăsise nava.
Să fugă de K’tha-Jon nu era aşa uşor cum crezuse, îndreptându-se spre sud-est, trebuia să fie în stare să vireze la dreapta sau la stânga pentru a ajunge la tovarăşii săi, Hikahi şi echipa de la epava thennanină sau la insula lui Toshio. Dar, de câte ori încerca să cotească, K’tha-Jon încerca să-i taie calea. Akki nu-şi putea permite pierderea micului său avantaj.
O undă concentrată de sonar a trecut peste el, venind din spate. Ar fi vrut să se ghemuiască de câte ori se întâmpla asta. Nu era normal ca un delfin să fugă de altul atât de mult timp. În trecutul îndepărtat, un tinerel care îl înfuria pe un mascul în vârstă, de exemplu, încercând să se cupleze cu o femelă din haremul masculului bătrân, putea fi rău lovit sau zgâriat. Dar duşmănia nu dura mult decât în cazuri rare. Akki şi-a reprimat impulsul de a se opri să discute raţional cu K’tha-Jon.
Ce rost ar fi avut? Uriaşul era evident nebun.
Avantajul vitezei mai mari era anulat de acea misterioasă mâncărime a pielii. Nu putea fi vorba nici să se scufunde ca să se rotească în jurul lui K’tha-Jon.
Stenos bredanensis era o specie de delfini pelagici. K’tha-jon era probabil în stare să coboare la adâncime mai mare decât orice alt membru al echipajului lui Streaker.
Când Akki a privit iar în urmă, K’tha-jon redusese distanţa dintre ei la aproximativ un kilometru. Cu un suspin tremurat, Akki şi-a dublat eforturile.
Un şir de movile verzi în vârf se întindeau aproape de orizont, la patru sau cinci kilometri. Trebuia să reziste până ajungea acolo!
53
MOKI
Moki conducea sania spre sud, cu viteză maximă, lansând înaintea sa rafale de sonar de parcă ar fi cântat la trompetă.
— … îl chem pe Haoke, îl chem pe Moki. Aici Heurka-pete. Răspundeţi. Răspundeţi, vă rog!
Moki a scuturat din cap de iritare. Nava încerca încă să-l contacteze. A activat transmiţătorul saniei şi s-a străduit să vorbească limpede.
— Da! Ce vrei?
S-a lăsat o clipă tăcerea. Pe urmă:
— Moki, fă-mi legătura cu Haoke.
Moki abia şi-a stăpânit râsul.
— Haoke… e mort! A fost ucis de un intrus! Sssunt la vânătoare. Spune-i lui Takkata-Jim că îl prind eu!
Anglica lui Moki abia se putea înţelege. Dar nu se hazarda să folosească trinara. Ar fi riscat să treacă la primitivă în public şi nu era pregătit pentru asta.
Când el şi Haoke găsiseră sania lui Baskin care plutea în derivă către vest – goală şi cu motorul la minim ceva se dezlănţuise în el. Intrase într-o stare de confuzie, dar şi de euforie şi acţiune frenetică, era ca un vis violent!
Poate că fusese o ambuscadă sau poate şi-o imaginase el. Dar, când se terminase, Haoke era mort, iar el, Moki, nu avea regrete.
Apoi sonarul lui localizase un obiect care se îndrepta spre sud. Fără să se mai gândească, pornise în urmărirea lui.
Vocea din sonar a izbucnit:
— Aici tot Heurka, Moki! Ai ieşit din raza de acţiune a saserului şi nu putem folosi încă radioul, îţi dau două ordine: transmite-i un mesaj sonar lui K’tha-jon, ordonă-i să se întoarcă! Misiunea lui a fost contramandată.
Al doilea: întoarce-te şi tu! Acesta e un ordin direct!
Luminile şi punctele nu mai aveau mare importanţă pentru Moki. Contau, în schimb, sunetele pe care le transmiteau senzorii saniei. Auzul mai fin îi oferea o senzaţie divină, de parcă era el însuşi unul dintre Marii Visători. Îşi imagina că era un enorm catodon, un caşalot stăpân al adâncurilor, urmărind o pradă care fugea de el când se apropia.
