— Pe aici, tâmpitule! Urmează direcţia din care vine vocea mea!

Ceva a ieşit dintr-un canal larg între insule. Hikahi a aprins reflectoarele schifului. Un delfin cenuşiu clipea des în lumina puternică.

— Keepiru! a exclamat Hikahi.

Corpul pilotului era plin de vânătăi, iar pe o parte avea o arsură oribilă, dar zâmbea.

*Ah, ploi blânde –

Dragă doamnă, căci ai venit aici

Să mă salvezi…*

Zâmbetul i-a pălit ca un foc ce se stinge, iar ochii s-au dat peste cap. Apoi, din instinct, corpul pe jumătate conştient i s-a ridicat la suprafaţă şi a plutit până când Hikahi a ajuns la el.

PARTEA A VIII-A

CALUL TROIAN MARIN

Semiluni de abanos care urcă

Din lacuri, unde începe lumina pe jumătate

Să apună, pe ce ţărm îndepărtat,

Delfini? Delfini?

HAMISH MACLAREN

76

GALACTICI

Beie Chohooan blestema parcimonia superiorilor săi.

Dacă synthianul comandant suprem ar fi trimis o navă-mamă să supravegheze bătălia fanaticilor, ea ar fi putut să se apropie de zona de luptă cu un vas uşor – prea mic să poată fi detectat. Dar aşa, fusese obligată să ia o navă suficient de mare pentru a călători prin punctele de transfer şi hiperspaţiu, însă prea mică să se apere corespunzător şi prea mare să treacă neobservată printre combatanţi.

Fusese cât pe ce să deschidă foc asupra sferei micuţe care spiona în jurul asteroidului în spatele căruia îşi găsise refugiu nava ei. Exact la timp a recunoscut sonda pilotată de un wazoon. A apăsat pe un buton să deschidă poarta unui post de andocare, dar wazoonul s-a oprit şi a trimis o serie frenetică de impulsuri laser.

— Poziţia ta a fost detectată! i-a comunicat. Rachetele inamice te încolţesc…

Beie a proferat cele mai cumplite blesteme. De fiecare data când ajungea destul de aproape să transmită un mesaj pământenilor, era constrânsă să fugă de vreun tentacul paranoic al bătăliei.

— Întoarce-te repede şi andochează! a tastat Beie ordinul pentru wazoon.

Muriseră deja pentru ea prea mulţi clienţi mititei, credincioşi.

— Nu. Mai bine fug, Beie. Wazoo-doi le va distrage…

Beie a mârâit, indignată de atâta neascultare. Cei trei wazooni care rămăseseră pe raftul din stânga ei s-au dat înapoi de fricăşi au clipit spre ea cu ochii lor mari.

Sfera-spion a luat vitezăşi a dispărut în noapte.

Beie a închis poarta de andocare şi a ambalat motoarele. A trecut printre bucăţile de piatră primordială, departe de zona periculoasă.

Prea târziu, s-a gândit ea pe când arunca o privire la ecran. Rachetele se apropiau prea repede.

Deodată, o lumină intensă în spatele ei a anunţat-o ce soartă a avut micul wazoon. Buza de sus a lui Beie s-a arcuit în timp ce se gândea la un mod potrivit de a-şi încheia socotelile cu fanaticii, în caz că ar fi avut vreodată ocazia.

Apoi au sosit rachetele, iar ea a avut prea multe de făcut ca să se mai gândească la lucruri plăcute.

A distrus două rachete, transformându-le în vapori, folosindu-şi tunul cu particule. Alte două au explodat şi razele lor abia s-au refractat de scuturile ei.

Ah, pământeni, s-a gândit, nici nu veţi şti că am fost aici, sus. Pentru ceea ce ştiţi, aţi fost abandonaţi de întregul univers.

Dar nu vă lăsaţi descurajaţi, pui de lup. Continuaţi lupta! Arătaţi-vă colţii persecutorilor voştri! Şi, dacă nu reuşiţi să-i învingeţi cu armele, muşcaţi-i!

Beie a distrus încă patru rachete înainte ca una să reuşească să explodeze foarte aproape, trimiţându-i nava incendiată în praful întunecat al galaxiei.

77

TOSHIO

Noaptea umedă aducea din când în când rafale de ploaie. Plantele cu frunze mari şi lucioase se unduiau nesigure în bătaia unui vânt care părea incapabil să hotărască din ce direcţie să sufle. Frunzişul ud a strălucit când două din micile luni ale lui Kithrup au ieşit din nori pentru scurt timp.

La extremitatea sudică a insulei, printr-un acoperiş rudimentar de stuf, apa se scurgea încet în picături care cădeau în pârâiaşe pe carena lovită a unei mici nave spaţiale. Apa forma bălţi minuscule pe suprafaţa curbată, apoi curgea mai departe. Răpăitului picăturilor de ploaie pe stuf i se adăuga susurul continuu al pârâiaşelor care se vărsau în noroiul bătătorit şi în vegetaţia strivită de sub vehiculul funcţional în formă de cilindru.

Pârâiaşele curgeau pe flanşele robuste de stază, şerpuiau pe hublourile anterioare, întunecate sau clare în lumina intermitentă a lunilor.

Şi alte pârâiaşe pătrundeau în fisurile subţiri din jurul porţii de la pupa, folosind canale directe pentru a se vărsa în pământul mocirlos.

S-a auzit un şuierat mecanic, doar un pic mai tare ca ploaia. Fisurile din jurul porţii s-au lărgit aproape imperceptibil. Pârâiaşele învecinate s-au unit pentru a umple crăpăturile cele noi. O baltă a început să se formeze pe terenul de sub poartă.

Şi poarta s-a crăpat mai mult. Alte pârâiaşe s-au unit de parcă încercau să intre în navă. Pe neaşteptate, un şuvoi năvalnic s-a revărsat din crăpătură, devenind imediat o cascadă învolburată. Apoi, la fel de brusc, torentul s-a domolit.

Uşa blindată s-a deschis cu un suspin uşor. Ploaia a trimis un vârtej oblic de picături în deschizătură.

O siluetă întunecată, purtând cască, a apărut în prag, indiferentă la asaltul apei. S-a întors să se uite în stânga şi în dreapta, apoi a ieşit şi a călcat în baltă, împroşcând cu apă în jurul ei. Uşa s-a închis la loc cu un scârţâit şi un mic declic.

Silueta s-a încovoiat în vânt, căutând o potecă în întuneric.

***

Dennie s-a ridicat brusc în capul oaselor la auzul unor paşi în apropiere. Şi-a dus mâna la piept şi a spus în şoaptă:

— Toshio?

Pânza de la intrarea în cort a fost dată deoparte. Pentru o clipă, a apărut o formă întunecată în prag. Apoi o voce joasă a îngăimat: