Dennie s-a uitat la Toshio. Îşi pusese braţul peste ochi şi respira încet, de parcă se cufunda în somn.

Dar îi vedea pe tâmplă o mică venă care pulsa repede şi pumnul celălalt strângându-se din când în când.

L-a privit în continuare prin semiîntuneric. Ar fi vrut să-l zgâlţâie ca să-l facă s-o asculte!

De ce îl bat atâta la cap? s-a întrebat ea deodată. Sigur, chestia asta e foarte importantă, dar numai de interes ştiinţific, iar Toshio trebuie să poarte pe umeri povara acestui colţişor de lume al nostru. E atât de tânăr, dar acum are răspunderea unui comandant.

Şi eu ce simt în privinţa asta?

Un freamăt în stomac i-a spus ce anume. Îl bat la cap pentru că vreau să-mi acorde atenţie.

Vreau să-i atrag atenţia, s-a corectat. În felul meu stângaci, am încercat să-i dau prilejul să…

Nervoasă, Dennie s-a confruntat cu propria-i nesăbuinţă.

Dacă eu, care sunt mai mare, pot să mă zăpăcesc aşa, nu pot să pretind de la el să înţeleagă semnalele, şi-a dat seama în cel din urmă.

A întins mâna, dar şi-a retras-o înainte să-i atingă părul negru lucios care îi cădea pe tâmple lui Toshio, în şuviţe lungi şi umede. Tremurând, şi-a cercetat din nou sentimentele şi a constatat că doar frica să nu fie respinsă o reţinea.

De parcă ar fi avut propria voinţă, mâna i s-a mişcat să atingă barba scurtă şi moale a lui Toshio. Tânărul a tresărit şi s-a întors s-o privească, mirat.

— Toshio, mi-e frig, a spus Dennie cu vocea înecată de emoţie.

78

TOM ORLEY

Când a venit un moment de calm relativ, Tom s-a gândit la ceva. Să nu uit data viitoare, şi-a spus el, să nu mă mai fâţâi prin jur şi să dau cu piciorul în cuiburi de viespi.

A aspirat la un capăt al tubului. Celălalt ieşea la suprafaţă într-o mică deschizătură din întinderea ierboasă. Din fericire, de această dată nu îi trebuia mult aer pentru a-l completa pe cel furnizat de mască. În zonă era o mare cantitate de oxigen dizolvat.

Razele trimise de combatanţi sfârâiau din nou sus, iar strigătele slabe indicau o luptă în desfăşurare. De două ori, apa a tremurat de la exploziile din apropiere.

Măcar de data asta nu trebuie să-mi fac griji că voi fi prăjit de raze rătăcite, s-a consolat el. Cei rămaşi în urmă nu au decât mici arme portabile.

Tom a zâmbit de acea ironie. Tot ce aveau erau arme mici, portabile.

Secerase doi Tandu în prima ambuscadă, înainte ca ei să poată mânui pistoalele cu particule şi să riposteze cu foc. Şi, mai presus de toate, reuşise să-l atingă pe Episiarchul hirsut înainte să plonjeze cu capul înainte într-o gaură din ierburi.

Aproape îl nimerise. O rafală îi lăsase arsuri de gradul doi pe talpa goală a piciorului stâng. În ultima clipă îl văzuse pe Episiarch retrăgându-se indignat, în timp ce un nimb de irealitate îi scânteia în jurul capului, ca un halou de flăcări. Pentru o clipă, Tom a avut impresia că vede stelele prin strălucirea tremurătoare.

Luptătorii Tandu se chinuiau să rămână pe digul care se zgâlţâia puternic. Asta îi făcuse probabil să rateze ţinta, tocmai ei, care se lăudau că sunt trăgători de elită, şi explica faptul că Tom mai era în viaţă.

Aşa cum prevăzuse, vânătoarea vindicativă a războinicilor Tandu îi purtase spre vest. Tom ieşise din apă, din când în când, ca să le menţină viu interesul cu rafale scurte de ace.

Apoi, pe când înota printre deschizăturile din covorul de ierburi, i se păruse că bătălia se îndepărta fără el. Auzise zgomotul luptei şi înţelesese că urmăritorii lui întâlniseră o altă ceată de extratereştri rămaşi în urmă.

Atunci Tom se îndepărtase pe sub apă, căutând alt prilej să le facă rău.

Zgomotul luptei se deplasase din poziţia lui actuală. Judecând după ce văzuse, când aruncase o privire pe furiş acum o oră, această încăierare părea să implice vreo şase Gubru şi trei maşini de teren cu roţi sferice, mai degrabă uzate. Tom nu-şi dădea seama dacă erau conduse de roboţi sau de echipaje, dar păreau să nu se adapteze la suprafaţa nesigură, în ciuda puterii lor de tragere.

A ascultat un minut, apoi a înfăşurat tubul şi l-a pus la centură. A urcat la suprafaţă fără zgomot şi a riscat să-şi ridice privirea la nivelul buclelor încâlcite de ierburi.

Cu toate mişcările sale haotice, se deplasase mereu spre epava în formă de ou. Acum vedea că aceasta era la doar câteva sute de metri de el. Două grămezi de resturi fumegânde l-au lămurit ce soartă avuseseră maşinile cu roţi mari. Pe când se uita la ele, întâi una, apoi cealaltă au început să se scufunde încet. Trei Gubru, plini de noroi, pare-se ultimii supravieţuitori din detaşamentul lor, înaintau cu greu spre nava plutitoare. Penele li se lipiseră de corpurile slabe, împodobite cu pliscuri de şoimi. Păreau foarte nefericiţi.

Tom s-a ridicat în picioare şi a văzut în sud fulgerele altor lupte.

Cu trei ore înainte, o mică navă Soro de recunoaştere coborâse în picaj, trăgând în tot ce vedea, până când o navă Tandu de luptă, cu aripi delta, se repezise din nori să o intercepteze. Începuseră să tragă una în alta, iar de jos făceau obiectul tirului armelor mici, până când s-au ciocnit şi au explodat în flăcări, căzând apoi în mare amândouă, într-o singură grămadă.

După cam o oră, povestea se repetase, dar cu alţi protagonişti: o navă greoaie de salvare a rasei Pthaca şi una avariată, în formă de lance, a Fraţilor Nopţii. Ce a rămas din ele a ajuns lângă fragmentele fumegânde ale celorlalte două, care se scufundau încet în toate direcţiile.

Nici urmă de mâncare sau ascunzătoare, şi singura rasă de fanatici pe care vreau s-o văd este cea care nu are reprezentanţi aici, în această ciudată capelă funerară.

Bomba cu mesaje îl apăsa sub centură. Din nou Tom ar fi vrut să ştie dacă s-o folosească sau nu.

Gillian trebuie să-şi fi făcut griji până acum, s-a gândit el. Slavă Domnului, măcar ea e în siguranţă.

Şi bătălia continuă. Asta înseamnă că e încă timp. Încă mai avem o şansă.

Da. Şi delfinilor le place să facă plimbări lungi pe plajă.

Ah, bine. Să vedem dacă le mai pot face necazuri.

79

GALACTICI

Krat, regina Soro, blestema schema strategică. Clienţii ei îşi luaseră măsuri de precauţie şi se retrăseseră în timp ce ea îşi dădea frâu liber mâniei, sfâşiind perna de vletoor.

Patru nave pierdute! Iar Tandu numai una! Ultima bătălie fusese un dezastru!

Şi, între timp, spectacolul de jos, de pe suprafaţa planetei, o lipsea neîncetat de câteva dintre vasele ei mici de sprijin!

Se părea că resturile minuscule ale tuturor flotelor înfrânte şi ultimii supravieţuitori care se refugiaseră pe luni şi planetoizi hotărâseră probabil că pământenii se ascundeau pe lângă vulcanul acela de pe Kithrup, la jumătatea latitudinii nordice. De ce credeau asta?

Pentru că, în mod sigur, nimeni nu s-ar bate pentru nimic, nu-i aşa? Încăierarea continua acum în virtutea inerţiei. Cine s-ar fi gândit că alianţele învinse ascunseseră o asemenea putere de distrugere pentru o ultimă tentativă disperată de apune mâna pe trofeu?

Gheara de împerechere a lui Krat s-a încovoiat de furie. Nu-şi putea permite să ignore posibilitatea că aceia aveau dreptate. Şi dacă apelul la ajutor venea într-adevăr de la nava terestră? Era negreşit o diabolică diversiune a pământenilor, dar Krat nu-şi putea asuma riscul ca fugarii să fie într-adevăr acolo.

— N-au chemat încă thennaninii? s-a răstit ea.

Un Pil de la sectorul de comunicaţii s-a înclinat repede în faţa ei şi i-a răspuns:

— Nu încă, Mamă a Flotei, deşi au rupt alianţa cu Tandu. Credem că vom avea în curând veşti de la Buoult.

Krat a încuviinţat grăbită.

— Anunţă-mă imediat ce le primeşti!