TOM ORLEY

Fratele celor Douăsprezece Umbre a fluierat încet. Plăcerea lui s-a răspândit prin apele din jurul său, sub covorul de ierburi. S-a îndepărtat înot de locul ambuscadei, în timp ce gemetele slabe ale victimelor muribunde, cuprinse de convulsii, se stingeau în urma lui.

Întunericul de sub ierburi nu-l deranja. Lipsa luminii nu-i displăcea niciodată unui Frate al Nopţii.

— Frate al întunericului, a şuierat el, te bucuri la fel de mult ca mine?

Din stânga lui, dintre algele atârnătoare, a ajuns la el un răspuns vesel.

— Mă bucur, Frate mai Mare. Acel grup de războinici Paha nu va mai îngenunchea niciodată în faţa unei femele Soro depravate. Se cuvine să le mulţumim comandanţilor militari din vechime.

— Le vom mulţumi personal, a răspuns Fratele celor Douăsprezece Umbre, când vom afla poziţia flotei lor de la pământenii pe jumătate conştienţi. Deocamdată, să le mulţumim protectorilor noştri, Vânătorii Nopţii, dispăruţi de atâta vreme, că au făcut din noi luptători formidabili.

— Mulţumesc spiritelor lor, Frate mai Mare.

Au continuat să înoate, la şaizeci de lungimi de corp unul de celălalt, distanţa impusă de doctrina luptelor subacvatice. Era incomod, cu toate algele acelea prin jur şi apa care avea un ecou ciudat, dar doctrina era doctrină, la fel de imperativă ca instinctul.

Fratele mai Mare a ascultat până nu s-a mai auzit niciun sunet de la războinicii Paha care se înecau. Acum el şi tovarăşul său urmau să se îndrepte înot spre una dintre epavele plutitoare, unde aveau să găsească în mod sigur alte victime.

Era de parcă ar fi cules fructe dintr-un copac. Chiar războinici puternici, ca Tandu, ajunseseră nişte peşti prinşi în năvoade pe acest covor de ierburi încâlcite, dar nu şi Fraţii Nopţii! Adaptabili, maleabili, înotau pe sub acel strat şi provocau distrugeri oriunde puteau.

Branhiile îi pulsau, aspirând apa cu gust metalic. Fratele celor Douăsprezece Umbre a detectat o zonă mică, având un nivel de oxigen mai ridicat, şi a făcut un mic ocol ca să treacă prin ea. Era important să respecţi doctrina, bineînţeles, dar aici, sub apă, ce putea să le facă rău?

Din stânga, s-a auzit o succesiune rapidă de bufnituri, un strigăt scurt, apoi s-a făcut linişte.

— Frate mai Mic, ce s-a întâmplat? a strigat în direcţia unde fusese tovarăşul său.

Dar, sub apă, vocea nu ajungea prea departe. A aşteptat, din ce în ce mai speriat.

— Frate al întunericului!

S-a băgat sub un mănunchi de alge atârnătoare, strângând câte un pistol cu săgeţi în fiecare dintre cele patru mâini mecanice.

Ce putuse să-l învingă, acolo jos, pe un luptător formidabil ca fratele lui mai mic? Era sigur că niciunul dintre stăpânii sau clienţii pe care îi cunoştea nu era în stare s-o facă. Un robot îi dezactivase probabil detectorii de metale.

Şi-a amintit brusc că „delfinii” pe jumătate inteligenţi pe care îi căutau puteau fi periculoşi în apă.

Dar nu. Delfinii respirau aer. Şi erau mari. A cercetat zona din jurul său, dar nu a auzit nicio reflexie.

Fratele mai Mare – care comanda ce mai rămăsese din flotila lor dintr-o peşteră de pe o lună mică – ajunsese la concluzia că pământenii nu erau aici, în marea aceasta nordică, dar trimisese un vas mic să-i ţină sub observaţie şi să-i hărţuiască. Cei doi fraţi din apă erau singurii supravieţuitori, şi tot ce văzuseră confirma că prada nu se afla acolo.

Fratele celor Douăsprezece Umbre a ocolit în grabă marginea unei bălţi deschise. Oare tovarăşul său se aventurase în aer liber şi fusese lovit de cineva care stătea pe stratul de iarbă?

A înotat în direcţia din care venea un sunet slab, cu armele pregătite.

În întuneric, a simţit în faţa lui un corp voluminos. A scos un tril şi s-a concentrat asupra ecourilor complexe.

Sunetele ce se întorceau îi arătau că era în apropiere o singură creatură mare, imobilă şi tăcută.

A înotat spre ea, a strâns-o şi a plâns lacrimi amare. Apa îi pulsa prin branhii în timp ce ţipa:

O să te răzbun, Frate!

Voi ucide tot ce gândeşte în această mare!

Voi cufunda în întuneric tot ce speră!

Voi face…

S-a auzit o împroşcătură puternică. A scos un „urk“ scurt când cădea ceva greu de sus în dreapta lui, încolăcindu-l cu braţele şi picioarele.

Pe când se lupta să scape, Fratele celor Douăsprezece Umbre şi-a dat seama cu stupefacţie că inamicul său era o fiinţă umană. Un om preconştient, un pui de lup cu pielea delicată!

— Înainte să faci toate acele lucruri, va trebui să faci mai întâi altceva, a auzit o voce aspră în galactică zece, chiar în spatele organelor sale auditive.

Fratele a urlat. Ceva ascuţit şi fierbinte i-a străpuns gâtlejul lângă coarda nervoasă dorsală.

Şi-a auzit inamicul spunând aproape cu milă în glas:

— Să mori.

83

GILLIAN

— Tot ce pot să-ţi spun, Gillian Baskin, este că a ştiut cum să mă găsească. A venit aici la bordul unui „mergător” şi mi-a vorbit de pe coridor.

— Creideiki a fost aici? Tom şi cu mine ne-am închipuit că va deduce că avem un computer foarte performant; dar era imposibil de găsit poziţia…

— Eu n-am fost aşa de surprins, doamnă doctor Baskin, a întrerupt-o Niss, mascându-şi lipsa de politeţe cu o serie captivantă de imagini abstracte. Este evident că Creideiki îşi cunoaşte bine nava. Mă aşteptasem să-mi ghicească poziţia.

Gillian, care şedea lângă uşă, a scuturat din cap.

— Trebuia să vin când mi-ai dat primul semnal. Poate l-aş fi împiedicat să plece.

— Nu e vina ta, a răspuns computerul cu o sensibilitate neobişnuită. Aş fi făcut cererea mai urgentă dacă aş fi considerat că e cazul.

— O, da, nu mă îndoiesc! i-a răspuns Gillian pe un ton sarcastic. Nu e ceva urgent atunci când un ofiţer de valoare cade pradă atavismului din cauza tensiunii în care se află şi se rătăceşte într-un mediu străin, dezolant, poate mortal.

Imaginile abstracte au dansat.

— Te înşeli. Căpitanul Creideiki n-a căzut pradă schizofreniei pricinuite de regresie.

— De unde ştii? a întrebat Gillian, enervându-se. Mai mult de o treime din echipajul navei ăsteia a avut simptomele bolii după ambuscada de la Morgran, inclusiv aproape toţi finii cu grefe de Stenos. Cum poţi să spui că Creideiki nu a regresat, după tot ce a suferit? Cum ar putea să practice Keneenk când nu e în stare nici să vorbească?

Niss a răspuns calm:

— A venit aici să caute anumite informaţii. A ştiut că am acces nu numai la mini-Biblioteca de pe Streaker, ci şi la cea mai completă, luată de pe epava thennanină. N-a putut să-mi spună ce vrea să ştie, dar am găsit eu un mod de a trece peste bariera lingvistică.