— Dar cum?

Gillian era fascinată, în ciuda furiei şi a sentimentului de vină.

— Prin pictograme, imagini vizuale şi sonore alternative pe care alegeam să i le prezint foarte repede. Creideiki emitea sunete care indicau da sau nu pentru a-mi spune dacă unde ajungeam era – cum ziceţi voi, oamenii – cald sau rece. Şi aproape imediat a început el să mă conducă pe mine, făcând asocieri la care eu nici nu mă gândisem.

— Ca de exemplu?

Particulele luminoase au scânteiat.

— Ca modul în care multe mistere ale acestei lumi unice păreau să se lege între ele, timpul ciudat de lung în care această planetă a rămas pustie de când ultimii săi locuitori au degenerat şi au fost trimişi aici să piară, nişa ecologică anormală a aşa-ziselor movile ale copacilor-burghiu, straniile „voci din adâncuri” auzite de Sah’ot…

— Delfinii cu temperamentul lui Sah’ot aud tot timpul „voci“, a spus Gillian, oftând. Şi nu uita că şi el e un Stenos experimental. Sunt sigură că unii dintre ei au fost primiţi în echipaj fără să li se facă testul de rezistenţă la stres.

După o scurtă pauză, computerul a răspuns pe un ton realist.

— Sunt probe, doamnă doctor Baskin. Din câte se pare, doctorul Ignacio Metz este reprezentantul unei facţiuni nerăbdătoare de la Centrul pentru Elevaţie.

Gillian s-a ridicat în picioare.

— Elevaţie! Pe naiba! Ştiu ce a făcut Metz! Crezi că-s oarbă? Din cauza proiectului său nebunesc, am pierdut mai mulţi prieteni dragi şi colegi de echipaj de neînlocuit. Da, sigur şi-a supus la test „fenomenele”. Şi unele din noile modele n-au rezistat la presiune! Dar toate astea s-au terminat! Ce legătură are elevaţia cu vocile din adâncuri sau movilele făcute de copacii-burghiu sau istoria lui Kithrup, sau amicul nostru Herbie, mumia? Ce legătură au toate astea cu decizia de a-i salva pe ai noştri care s-au rătăcit şi de a pleca de aici?

Inima îi bătea cu putere şi avea pumnii strânşi.

— Doamnă doctor Baskin, i-a răspuns Niss, cu mult calm, exact asta l-am întrebat pe căpitan. Când a pus lucrurile cap la cap pentru mine, mi-am dat şi eu seama că elevaţia nu e o problemă irelevantă aici. E singura care contează. Aici, pe Kithrup, este reprezentat tot ce e bun sau rău în acest sistem vechi de câteva miliarde de ani. S-ar zice că e pusă la încercare chiar baza societăţii galactice.

Gillian a clipit, fixând cu privirea imaginile abstracte.

— Ce ironie, a continuat vocea fără trup, să vă revină această problemă tocmai vouă, oamenilor, prima rasă de sofonţi în eoni, care pretinde a avea o inteligenţă „evoluată”.

Descoperirea voastră în aşa-numita Mică Grămadă poate avea ca efect un război distrugător în cele Cinci Galaxii sau poate să nu ducă la nimic, ca multe alte crize himerice. Dar ce se face aici, pe Kithrup, va deveni o legendă. Are toate elementele necesare. Iar legendele au darul de a afecta evenimentele mult timp după ce războaiele sunt date uitării.

Gillian s-a uitat fix la hologramă câtva timp, apoi a scuturat din cap.

— N-ai vrea să-mi spui despre ce naiba vorbeşti?

84

HIKAHI/KEEPIRU

— Trebuie sssă ne grăbim! a insistat pilotul.

Keepiru era legat la un autodoc portabil. Catetere şi tuburi plecau de la reţeaua care îl ţinea suspendat deasupra apei. Zgomotul motoarelor schifului răsuna în toată cămăruţa.

— Trebuie să te relaxezi, l-a sfătuit Hikahi. Am pus în funcţiune pilotul automat. Înaintăm cu viteza maximă posibilă sub apă. Vom ajunge în scurt timp.

Hikahi era încă puţin nedumerită de veştile despre Creideiki şi şocată de trădarea lui Takkata-Jim. Dar, mai presus de toate, nu reuşea să fie de acord cu graba frenetică a lui Keepiru. Evident, pe fin îl mâna devotamentul faţă de Gillian Baskin şi voia să se întoarcă la ea s-o ajute cât mai repede posibil. Hikahi vedea lucrurile din altă perspectivă. Ştia că Gillian deţine controlul asupra situaţiei de acolo de pe navă. În comparaţie cu dezastrele pe care şi le imaginase în ultimele zile, veştile erau chiar bune. Nici leziunile lui Creideiki nu-i micşorau lui Hikahi uşurarea că Streaker era intact.

Armura i-a scârţâit. Cu mâna-waldo a atins o comandă ca să-i dea lui Keepiru un somnifer uşor.

— Acum trebuie să dormi, i-a spus. Trebuie să-ţi recapeţi puterile. Consssideră asta un ordin, dacă, aşa cum spui, eu sssunt acum căpitanul în funcţie.

Ochii lui Keepiru au început să se lase grei şi pleoapele i-au coborât încet.

— Ssscuze, doamnă. Cred că… nu sunt-t mult-t mai logic decât Moki… Vă faccc merrreu necazuri…

Vorbea din ce în ce mai tărăgănat, pe măsură ce medicamentul îşi făcea efectul. Hikahi a trecut înot pe sub pilotul moleşit şi a intonat încet un cântec de leagăn:

* Visează, apărătorule –

Visează-i pe cei ce te iubesc

şi îţi binecuvântează curajul –*

85

GILLIAN

— Şi zici că aceşti… Karrank% au fost ultimii sofonţi cărora li s-a permis să locuiască pe Kithrup, cu o sută de milioane de ani în urmă?

— Întocmai, a răspuns computerul Niss. Au fost trataţi în mod atroce de stăpânii lor, modificaţi genetic cu mult peste măsura admisă de coduri. După Biblioteca de pe nava spaţială thennanină, a fost un mare scandal în acea vreme. În chip de compensaţie, Karrank% au fost scutiţi de restul perioadei de aservire şi li s-a dat o planetă adecvată nevoilor lor, una cu un potenţial scăzut pentru dezvoltarea preinteligenţei. Din acest motiv, lumile acvatice sunt un fel de case de odihnă. Pe aceste planete, presofonţii apar rareori. Kiqui par să fie o excepţie.

Gillian mergea înainte şi înapoi pe tavanul în pantă al camerei cu susul în jos. Auzea din când în când un „cling-cling“ prin pereţii metalici, care, o anunţa că se făceau ultimele manevre pentru a-l fixa bine pe Streaker în interiorul Calului Troian Marin.

— Doar nu vrei să spui că populaţia Kiqui are vreo legătură cu acei antici…

— Nu, par o descoperire autentică şi un motiv în plus pentru care să vă străduiţi să scăpaţi din această capcană şi să vă întoarceţi pe Terra cu tot ce aţi aflat.

Gillian a zâmbit ironic.

— Mulţumesc. Vom face tot posibilul. Deci, ce li s-a făcut celor din specia Karr… Karrank%? Gillian a încercat să redea cât mai bine dublul stop glotal. Ce li s-a făcut de s-au ascuns pe Kithrup şi n-au mai vrut să aibă niciodată de-a face cu civilizaţia galactică?

— În forma lor preconştientă, erau creaturi ca nişte cârtiţe pe o planetă bogată în metale ca asta, i-a explicat Niss. Aveau un metabolism bazat pe carbon şi oxigen, ca voi, dar erau săpători excelenţi.

— Lasă-mă să ghicesc. Au fost formaţi ca mineri care să extragă minereuri pe planete sărace în metale. Era mai ieftin să imporţi şi să hrăneşti săpători Karrank% decât să transporţi mari cantităţi de minereuri prin spaţiu.

— O deducţie excelentă, doamnă doctor Baskin. Clienţii Karrank% au fost într-adevăr transformaţi în mineri şi li s-a modificat metabolismul în aşa fel încât să-şi ia energia direct din substanţele radioactive. Stăpânii lor credeau că asta le va servi drept stimulent.

Gillian a fluierat.

— O asemenea mutaţie drastică a structurii lor nu putea să aibă succes! Ifni, cât trebuie să fi suferit!

— A fost ceva pervers, a încuviinţat Niss. Când s-a descoperit asta, specia Karrank% a fost eliberată şi i s-a oferit o recompensă. Dar, după câteva milenii în care s-au adaptat la existenţa normală a fiinţelor care călătoreau prin spaţiu, au decis să se retragă pe Kithrup. Planeta le-a fost cedată pe toată durata vieţii rasei lor. Nimeni nu se aştepta să supravieţuiască prea mult timp. Dar, în loc să se stingă ca specie, se pare că au continuat să se modifice de unii singuri. Par să fi adoptat un mod de viaţă unic în universul cunoscut.

Gillian a pus cap la cap informaţiile din prima parte a discuţiei cu Niss şi a făcut o deducţie. Ochii s-au mărit.

— Vrei să spui că movilele metalice…

— Sunt larvele unei forme de viaţă inteligentă care trăieşte în scoarţa acestei planete. Da. Aş fi putut să deduc asta din ultimele date trimise de doctoriţa Dennie Sudman, dar Creideiki ajunsese la aceeaşi concluzie înainte ca ea să ne fi transmis însemnările ei. Iată de ce a venit să mă caute: să-şi confirme ipoteza.