Şi fiecare trebuie traversată

De corpul, inima şi mintea voastră

Împreună în unitate,

Ca nu cumva să vă împleticiţi şi să cădeţi

În abisul neantului.

Pentru că după cum o pasăre nu poate zbura cu o singură aripă,

Tot aşa, Pasărea Înţelepciunii

Are nevoie de cele două aripi ale Puterii şi Iubirii

Pentru a zbura deasupra abisului

Până la Arborele Sfânt al Vieţii.

Căci corpul singur

Este ca o casă abandonată văzută de departe;

Ceea ce părea frumos

Nu este decât ruină şi tristeţe

Când este privit de aproape.

Corpul singur Este ca un car din aur

Pe care făuritorul său l-a pus pe un piedestal

Pentru a nu se uza în contact cu pământul.

Dar ca idol de aur,

El este urât şi fără graţie,

Pentru că numai în mişcare

Îşi revelează rostul.

Întocmai ca un gol întunecat de fereastră

Când vântul a stins lumânarea,

Este corpul singur,

Fără inimă şi fără minte

Pentru a-l umple cu lumină.

Iar inima singură,

Este ca un soare fără pământ pe care să strălucească,

O lumină în gol.

O minge de căldură cufundată

Într-o mare de întuneric.

Pentru că atunci când un om iubeşte,

Acea iubire se îndreaptă numai către

Propria distrugere

Dacă nu există mâini pentru îndeplinirea

De fapte bune

Şi nici minte pentru a ţese flăcările dorinţei

Într-o ţesătură de psalmi.

Inima singură

Este ca o tornadă în deşert,

Fără corp şi fără minte

Care o fac să cânte

Printre chiparoşi şi pini.

Iar mintea singură

Este un sul sacru

Care s-a uzat cu trecerea anilor

Şi trebuie distrus.

Adevărul şi frumuseţea cuvintelor sale

Sunt neschimbate