În cartea mea Bioenergia darul Divinităţii am discutat mai amplu acest aspect. Dar cum se poate ca Dumnezeu să fie în noi şi în acelaşi timp să nu fie?
În numeroasele discuţii care s-au purtat referitor la acest aspect, s-au propus diferite răspunsuri, cel mai cunoscut fiind acela că Dumnezeu este în noi, este spiritul nostru. Este baza panteismului care animă toţi gnosticii şi în general filosofia orientală şi extrem orientală ca bază a religiilor respective, în care Dumnezeu apare ca Principiu şi nu ca Persoană, ca Fiinţă Vie. Răspunsul privitor la Spirit în fiinţa umană, nu poate fi decât unul singur: el este proiecţia holografică a Tatălui Ceresc în om; este modelul care determină conştiinţa. Fiind o imagine, El este, dar în acelaşi timp, nu este în om.
Tot în cartea mea despre bioenergie am mai arătat cu privire la acest aspect al sălaşului Tatălui Ceresc, al Divinului, că totuşi mai există o soluţie care ne dă răspunsul că Tatăl Ceresc poate, şi există la propriu, în om: dar în lumea Sa aparte, a spaţiului zerodimensional, care deşi punctual, închide în el infinitul. În marele Infinit există o infinitate de manifestări zerodimensionale; doar în felul acesta Dumnezeu este omniprezent, dar fără a se amesteca cu nimeni şi nimic. Acest spaţiu zerodimensional, corespunde „Luminii nepătrunse şi neapropiate” după cum exprimă Sfântul Ciprian sălaşul Domnului.
Există încă multe argumente cu privire la veridicitatea textului Evangheliei eseniene. Printre acestea, ar fi asemănările până la identitate, cu texte ale Noului Testament canonic, cum sunt de exemplu: „Evanghelia după Matei” (6, 24-26; 23, 27), „Evanghelia după Marcu” (12, 27; 12, 30), „Evanghelia după Luca” (12, 22-24; 12, 27; 6, 13; 20, 38), „Evanghelia după Ioan” (1, 1-5 – cu excepţia faptului că termenul „Cuvântul” este înlocuit prin „Legea” = Legea Sfântă; 7, 19; 14, 27; 16, 12). La acestea se adaugă întreg capitolul 13 din „Epistola întâi către Corintieni a Sfântului Apostol Pavel” care în fapt (aproape identic) este un fragment din ceea ce s-ar putea denumi cel mai extraordinar discurs despre Iubirea necondiţionată a Domnului Iisus. Este Legea Fundamentală a Tatălui Ceresc.
Am considerat acest text al Evangheliei eseniene atât de important încât am redat discursul Hristic în întregime în cartea mea Bioenergia darul Divinităţii. Iubirea necondiţionată apare în numeroase rânduri în Evanghelia eseniană ca Lege fundamentală. Aş putea zice că apare ca un laitmotiv. Faptul că textul citat din „Epistola întâi către Corintieni a Sfântului Apostol Pavel” (13, 1-13) este, după cum am menţionat, practic identic, cu cel din Evanghelia eseniană, cum ar trebui interpretat? Înseamnă că importanţa textului este atât de mare încât, atunci când a luat cunoştinţă de el, după acelaşi manuscris al Evangheliei eseniene a păcii sau o copie fidelă a acestuia, Sfântul Pavel l-a fixat definitiv în conştiinţa şi memoria sa.
În argumentarea veridicităţii textului Evangheliei eseniene a păcii sunt şi unele aspecte, indirecte poate, aş zice formale, dar care apar în consens.
De exemplu, expresia „S-a dus iarăşi în munte El singur”, cum apare în „Evanghelia după Ioan” (6, 15), este corespunzătoare modului în care este descrisă, în repetate rânduri, apariţia (sau plecarea) Domnului Iisus, la (de la) mulţimea de oameni care Îl aşteptau şi aveau nevoie de El.
Un alt exemplu: În cartea întâi, Evanghelia eseniană a păcii, pentru a explica mulţimii de bolnavi care nu reuşise să se vindece după „tratamentul” prescris, Domnul Iisus le spune parabola „Fiului risipitor”, menţionând că rostul parabolelor este de a ajuta pe toată lumea să înţeleagă mai bine cele spuse. Este cel puţin curios faptul că, în evangheliile canonice, parabola „Fiului risipitor” apare numai în „Evanghelia după Luca” (15, 11-32), cu doi fii şi cu un înţeles destul de confuz şi forţat, în comparaţie cu înţelesul clar, logic al parabolei din Evanghelia eseniană a păcii. Este curios cum s-a deturnat înţelesul rostului parabolelor, de la acela de „ajutătoare de înţeles”, la acela de „rebusuri”?
Printre argumentele „secundare” s-ar înscrie şi observaţia că, în cadrul textelor Evangheliei eseniană a păcii, toate denumirile calendaristice (ale lunilor) şi ale vegetaţiei din zonă, corespund cadrului geografic şi istoric la care se referă acestea.
Desigur, textul Evangheliei eseniene a păcii cuprinde şi unele aspecte foarte sensibile, cum ar fi fraternitatea omului cu arborii, îngerii şi mai ales acelea privind Maica Pământească.
Pierderea treptată a sensibilităţii ca urmare a practicării unei nutriţii eronate, poluării multilaterale şi stresului, precum şi ignorarea structurilor reale ale omului şi naturii înconjurătoare, ca efect al unei educaţii ştiinţifice şi spirituale reducţioniste, au făcut pe omul actual să nu mai simtă şi să nu mai înţeleagă legăturile sale strânse cu tot ce este viu şi în primul rând cu arborii. Acest lucru se petrece în pofida faptului că astăzi există lucrări, cum sunt acelea ale autorilor Peter Tompkins şi Christopher Bird (Viaţa secretă a plantelor) şi Robert Frederick (Plantele, o lume care gândeşte); în plus lucrările privind sensibilitatea plantelor ale dr. Marioara Godeanu, evocă natura uimitor de afectivă a plantelor faţă de om, precum şi inteligenţa lor. Acest aspect, este evocat destul de amplu în cartea mea Bioenergia darul Divinităţii.
Problema „Îngerilor”, a „angelologiei” în general, fireşte că a preocupat curiozitatea umană din cele mai vechi timpuri.
În prezent, în ciuda progresului tehnologic (sau tocmai din cauza lui), situaţia este aceeaşi din totdeauna: unii (mai puţini) cred în existenţa îngerilor, iar alţii (mai mulţi), nu. Persoanele sensibile, cu o anumită „permeabilitate” mistică normală, cred în ei şi chiar îi simt; persoanele insensibile, nu.
Este interesant de remarcat faptul că modul în care sunt prezentaţi îngerii în Evanghelia eseniană de către Domnul Iisus Hristos, se pare că nu este înţeles chiar de către autorul traducerii din aramaică, dr. Edmond Bordeaux Szekely. Felul cum îi evocă în alte lucrări ale sale, pare a se orienta mai degrabă către un înţeles simbolic şi dacă ne-am referi la îngerii din natura înconjurătoare, fiecare din aceştia (Îngerul Apei, Îngerul Aerului, Îngerul Pământului, etc.) evocă suma proprietăţilor fizice, chimice şi energetice ale mediului respectiv. Dar, atunci cum trebuie să înţelegem cele spuse de Domnul Iisus, în finalul recomandărilor Sale privind modul în care trebuie să mâncăm „De asemenea, în timp ce mâncaţi, gândiţi că aveţi deasupra voastră pe Îngerul Aerului şi dedesubt, pe Îngerul Apei”, iar atunci când se referă la „pâinea vie” şi „grâul încolţit”, spune că cei ce le prepară să umezească mai întâi grâul, pentru ca Îngerul Apei să poată intra în el?
Când Domnul Iisus s-a referit la Arborele Vieţii arătând că acesta este „Mister al Misterelor”, spune că El se află în mijlocul Grădinii Eternităţii, din Marea Eternităţii şi că are şapte ramuri către cer şi şapte rădăcini; cele şapte ramuri sunt alcătuite din cei şase îngeri ai Tatălui Ceresc împreună cu Tatăl Ceresc, iar rădăcinile sunt alcătuite din cei şase îngeri ai Maicii Pământeşti, împreună cu Maica Pământească. Cei şase îngeri ai Tatălui Ceresc sunt: Îngerul Înţelepciunii, Îngerul Puterii, Îngerul Creaţiei, Îngerul Vieţii Eterne, Îngerul Păcii şi Îngerul Iubirii. Îngerii Maicii Pământeşti sunt: Îngerul Soarelui, Îngerul Apei, Îngerul Aerului, Îngerul Pământului, Îngerul Vieţii şi Îngerul Bucuriei. Este evident că în această ipostază, „îngerii” capătă apoteoza lor şi anume devin mai degrabă diversele atribute ale lui Dumnezeu.
Unii autori par a identifica Arborele Vieţii cu Arborele Sefirotic din literatura cabalistică. Noi însă avem datoria să încercăm să lămurim aspectele ezoterice în noua cunoaştere sacrală-spirituală, decât să ne afundăm mai mult în acestea. De aceea noi trebuie să pledăm pentru înfiinţarea acestei cunoaşteri umane a mileniului al treilea, cât mai urgent posibil, pentru a determina efectele ecumenice cele mai puternice şi unificarea (sau mai bine zis, reunificarea) religiei cu ştiinţa, în adevărata cunoaştere umană.
Este interesant de remarcat că în multe fresce de pe zidurile Bisericilor Creştine Ortodoxe, în fundalul imaginei de prim plan a Sfintei Treimi, apare un arbore: Arborele Vieţii.
În sfârşit, în Evanghelia eseniană mai apar şi alţi îngeri, care se apropie foarte mult de imaginea celor nouă sau zece categorii de îngeri întâlniţi în Scripturile canonice.
Maica Pământească este cel mai sensibil şi delicat dintre aspectele care se întâlnesc în Evanghelia eseniană.
Ea apare ca parte a Divinului care este implicată în aspectul material ai Realităţii: cu alte cuvinte apare ca Stăpână a Materiei, a corpurilor fizice ale tuturor fiinţelor vii şi a sănătăţii lor.
Potrivit unor autori cunoscători ai literaturii ezoterice, Maica Pământească s-ar identifica cu Sfântul Duh sau Sfântul Duh ar avea implementat în El şi aspectul feminin, matern.
Din Scrisorile lui Thales din Argos către Empedocle atenianul, rezultă că Sfânta Maică Maria, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, a fost din totdeauna „Prea Sfânta Pururea Fecioară Maică” chiar de pe vremea Atlantidei.
În apariţiile de la Amsterdam, dintre anii 1945–1959, ale Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului, Ea s-a autointitulat în mesajele transmise, „Maica tuturor popoarelor”, cerând să ne rugăm Ei, ca Apărătoarea noastră în faţa Fiului, Domnul Iisus Hristos.
Îmi face impresia că un anumit misoginism endemic, moştenit de la toate cultele Asiei şi Orientului apropiat, preluat de către Bisericile Creştine şi în Europa şi în America, au făcut ca toate abordările femininului în Divin, să fie făcute cu anumite prejudecăţi. Acest lucru este în fond destul de curios, deoarece în hinduism, în Creaţiune alături de Tatăl apare Adi Sakti, principiul feminin, Mama Divină, iar la chinezi, după Laozi, Dao, prin xu („vid”), reprezintă Mama tuturor făpturilor şi lucrurilor existente, iar după tradiţia indiană, Kundalini este reflectarea în om, a Marii Zeiţe, a Mamei Divine.
După cum bine sesizează Dan Costian, referindu-se la existenţa Mamei Divine sau Mamei Primordiale, arată că de fapt, aspectul feminin este implementat în Tatăl, potrivit „Facerea” (1, 27): „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”.
Pe de altă parte, să nu uităm că orice om simte că în el există o Mamă, care este mai mult decât mama care l-a născut şi care este prima Fiinţă căreia îi lansează strigătul său de ajutor (chiar nemărturisit) în momentele sale de necesitate şi de durere.
În traducere eu am utilizat denumirea de Maica Pământească, considerând-o mai potrivită creştinismului ortodox. În engleză, denumirea era „Eartherly Mother” („Mama Pământească”).
N-aş putea încheia mai bine referirile la aspectul Divin feminin, decât redând cuvintele Sfântului Ambrozie (secolul V): „Cine n-are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată”.
Să trecem însă la noutatea cea mai extraordinară pe care o aduce Evanghelia eseniană:
Cartea a patra începe cu următorul text: „Şi Domnul Iisus îi adună pe Fiii Luminii pe malul râului, pentru a le revela ceea ce le rămăsese ascuns; trecuseră şapte ani şi toţi erau maturi pentru adevăr, la fel cum floarea se deschide, când Îngerul Soarelui şi Îngerul Apei o aduc la timpul înfloririi”.
Acest text, în afara faptului că suplimentar, constituie un argument pentru veridicitatea manuscrisului în discuţie, indicând perioada de şapte ani necesară regenerării tisulare complete a corpurilor celor vindecaţi, care acum deveniseră Fii ai Luminii, indică revenirea la ei a Domnului Iisus după şapte ani de la vindecarea lor, deci cele povestite în manuscris în primele două părţi, s-au petrecut cu şapte ani înainte de perioada „publică” din viaţa Mântuitorului.
Această constatare are o dublă mare importanţă:
— Una, că spulberă toate speculaţiile care s-au făcut cu privire la anii necunoscuţi din viaţa Domnului Iisus şi
— A doua, că precedând perioada publică din Palestina a Domnului Iisus, nu schimbă cu nimic canonul Bisericii Creştine Ortodoxe întemeiat pe Jertfa Răscumpărătoare a Mântuitorului.
Vechimea manuscrisului, dezvăluită prin cele de mai sus, arată că „Evanghelia după Ioan” este, în modul cel mai categoric, cea mai veche (şi nu cea mai nouă cum se acreditează pe argumente superficiale). În felul acesta se confirmă ipoteza evangheliei primitive, expusă, printre altele, de Oscar Cullman în cartea sa, Noul Testament (Bucureşti: Humanitas, 1993), în care se spune că cele trei sinoptice şi-ar avea originea într-o sursă comună de origine aramaică de care nu mai dispunem. De ipoteza evangheliei primitive e legat numele lui Lessing (1775). Eichborn, adoptă şi el aceeaşi soluţie.
Capătă de asemenea consistenţă argumentele autorilor care au arătat că „Evanghelia după Ioan” a fost scrisă mai întâi în aramaică şi apoi tradusă în greacă cum sunt C. F. Burney (1922); Charles C. Terrey (1923); W. F. Albright (1925); M. Black (1954); C. Daniel (Scripta Aramaica Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980).
În concluzie, nu încape îndoială că manuscrisele pe care Edmond Bordeaux Szekely a efectuat traducerile din aramaică şi ebraică sunt originale. Ele sunt pline de dezvăluiri extraordinare, începând de la rostul real al existenţei omului în această viaţă, de modul de purificare a lui pentru a deveni Copil al Luminii şi apoi Fiu de Dumnezeu. Este înţelesul apropiat pe care l-a exprimat şi regretatul nostru părinte Dumitru Stăniloaie în capitolul final „Despre Îndumnezeire” în cartea sa Spiritualitatea Ortodoxă.
Dar, după cum am arătat, cel mai extraordinar mesaj al Evangheliei Eseniene a Păcii, venind de la Domnul Iisus, este acela al IUBIRII NECONDIŢIONATE, care este prima lege fundamentală a tatălui Ceresc, Legea Sfântă.
Legea Iubirii Necondiţionate ca relaţie între oameni, nu este opţională. Nu este o alegere democratică. Fiind energia levogiră, benefică, cea mai puternică din câte există, ea este singura şansă de reducere urgentă a entropiei planetare, la nivelul de a o face în continuare viabilă.
Oricâte am spune despre Evanghelia eseniană a păcii, ar fi insuficiente şi inadecvate, şi avea dreptate Edmond Bordeaux Szekely când încheia „Prefaţa” la ediţia engleză de la Londra din 1937 astfel:
