Tom dormea dus, cuibărit atât de adânc în sacul de dormit, încât Stu nu-i mai vedea decât bucla de pe frunte. Kojak stătea încovrigat alături de Stu. Totul era în regulă, nu fusese decât un vis...
Şi atunci se ridică în noapte un urlet, înălţându-se, modulat, ca dangătul de argint al disperării... urletul unui lup sau, poate, chiotul stafiei unui ucigaş.
Kojak îşi înălţă capul.
Stu simţi cum i se face piele de găină pe braţe, pe coapse, pe pântece.
Urletul nu se repetă.
Stu adormi. De dimineaţă, îşi făcură bagajul şi porniră mai departe. Tom băgă de seamă că maţele cerbului dispăruseră. În locul respectiv se vedea o învălmăşeală de urme şi pata de sânge, acum de un roz şters pe suprafaţa albă de nea, a animalului vânat de Stu... atât şi nimic mai mult.
După cinci zile de vreme bună, ajunseră la Rifle. A doua zi de dimineaţă, viforul se dezlănţuise cu toată forţa. Stu fu de părere că era mai bine să aştepte vremea bună acolo şi traseră la un motel din localitate. Tom deschise larg uşile holului, iar Stu intră cu snowmobilul înăuntru. După cum îi spuse lui Tom, era un garaj excelent, chiar dacă şenilele grele ale vehiculului distruseseră covorul moale din recepţie.
Ninse trei zile încheiate. Când se treziră, în dimineaţa de 10 decembrie, şi ieşiră din vizuina lor, soarele strălucea pe cer, iar temperatura crescuse mult. Stratul de zăpadă era acum cu mult mai gros şi devenise dificil să ghiceşti curbele şi răsucirile lui 1-70. Dar în acea zi luminoasă, caldă şi însorită, Stu nu era îngrijorat de menţinerea direcţiei. Pe la sfârşitul după-amiezei, când umbrele albastre începuseră să se lungească, Stu slăbi acceleraţia, apoi opri motorul snowmobilului, şi rămase cu trupul încordat, atent la fiece zgomot.
- Ce este, Stu? Ce...
Atunci auzi şi Tom. Un bubuit profund spre stânga şi înaintea lor. Vuietul crescu, până ce ajunse la intensitatea unui tren expres, pentru ca apoi să se stingă. În jur liniştea se aşternuse din nou.
- Ce se întâmplă, Stu? întrebă Tom impresionat.
- Fii pe pace, îl îndemnă, spunându-şi în sinea lui: Sunt cu destul de îngrijorat pentru amândoi.
Temperatura se menţinu în continuare ridicată. Pe 13 decembrie se ailau în apropiere de Shoshone, urcând în continuare spre vârful Munţilor Stâncoşi - spre punctul cel mai înalt din drumul lor, înainte de a începe să coboare iarăşi, spre Lovcland Pass.
Auzeau mereu bubuitul avalanşelor, uneori la distanţă, alteori atât de aproape, încât nu le mai rămânea decât să se uite în sus, să aştepte sperând că acele blocuri uriaşe de moarte albă nu aveau să le ascundă cerul. În ziua de 12, una dintre ele mătură valea şi se aşeză exact acolo unde ei se aflaseră doar cu o jumătate de oră în urmă, acoperind urmele snowmobilului sub tone de zăpadă afânată. Stu se temea tot mai mult că vibraţiile motorului aveau să se dovedească în cele din urmă fatale, declanşând o alunecare ce avea să-i îngroape sub un strat de nea de peste zece metri, înainte să apuce să se dezmeticească. Dar nu le rămânea altceva decât să meargă mai departe, cu speranţa că nu li se va întâmpla nimic.
Apoi temperatura scăzu din nou, îndepărtând oarecum primejdia. Un nou viscol îi ţinu în loc alte două zile, dar ieşiră dintre troiene şi-şi văzură de drum, auzind în timpul nopţii urletul lupilor. Uneori erau foarte departe de ei, alteori atât de aproape, încât ai fi zis că se opriseră chiar lângă cort; atunci Kojak sărea în picioare, mârâind din fundul gâtlejului, încordat ca un arc din oţel.
Pe 22 decembrie, lângă oraşul Avon, Stu ieşi cu snowmobilul dincolo de taluz, paralel cu şoseaua. Înaintau cu viteză constantă de cincisprezece kilometri la oră, liniştiţi şi fără probleme, stârnind nori spectaculoşi de nea în urma lor. Tom tocmai îi arătase mica localitate din vale, tăcută ca o imagine stereoptică din anii optzeci, cu o singură turlă albă de biserică şi troienele înalte până la streşinile caselor. In clipa următoare, carena snowmobilului începu să se încline în faţă.
- Ce mă-sa..., începu Stu, dar mai mult de atât nu mai apucă să spună.
Vehiculul se aplecă şi mai tare. Stu încercă să reducă viteza, dar era prea târziu. Îl cuprinse acel sentiment ciudat de lipsă de greutate, senzaţia pe care o ai după ce ai sărit de pe platforma bazinului de înot şi forţa gravitaţională tocmai a devenit egală cu aceea a saltului. Se văzură aruncaţi din sanie şi rostogolindu-se. Stu îi pierdu din vedere pe Tom şi Kojak. Zăpada rece îi pătrunse pe nări. Când îşi deschise gura, ca să ţipe, neaua îi intră pe gât. Pe după gulerul hainei. Se rostogolea. Cădea. În cele din urmă, se opri într-un troian mare şi adânc.
Se luptă să iasă la suprafaţă ca un înotător, simţind că-i ia gâtul foc. Gâtlejul lui era ars de zăpadă.
- Tom! strigă, călcând zăpada.
Fapt straniu, din unghiul acesta vedea foarte bine marginea şoselei şi locul prin care se prăbuşiseră, provocând în cădere propria lor avalanşă miniaturală. Partea din spate a snowmobilului se iţea din zăpadă, la vreo douăzeci de metri mai la vale. Ai fi zis că este o baliză portocalie. Straniu cât de mult îl urmăreau imaginile legate de apă... apropo, nu cumva Tom se îneca?
- Tom! Tommy!
Kojak sări din marea albă, arătând de parcă l-ar fi tăvălit cineva de la bot şi până în vârful cozii prin zahăr pudră, şi-şi croi drum spre el, cu pieptul.
- Kojak! strigă Stu. Caută-l pe Tom! Caută-l pe Tom!
Kojak lătră şi se chinui să se întoarcă. Se îndreptă spre un loc în zăpadă unde se ghicea o gaură şi lătră din nou. Căznindu-se, căzând, mâncând zăpadă, Stu ajunse la locul cu pricina şi începu să caute. Înhăţă cu mâna înmănuşată haina lui Tom şi zmuci de ea cu disperare. Tom ieşi la iveală, zbătându-se după aer şi vomitând; răpuşi de efort, căzură amândoi pe spate, în zăpadă. Tom chiui, gâfâind.
- Gâtul meu! O să-mi ia foc! O, Doamne, neisprăvitul de mine...
- E din cauza răcelii, Tom. O să treacă.
- Mă sufocam...
- Gata, a trecut, Tom. Totul va fi în regulă.
Rămaseră aşezaţi în zăpadă, trăgându-şi sufletul. Stu îl cuprinse pe Tom, încercând să-i potolească tremurul. Din depărtare, veni până la ei tunetul rece al altei avalanşe.
Le luă tot restul zilei să străbată kilometrul dintre locul unde ieşiseră din drum şi oraşul Avon. Nu se punea problema să salveze snowmobilul sau proviziile din vehicul; se rostogoliseră mult prea jos, pe panta abruptă. Avea să rămână acolo cel puţin până la primăvară - sau poate pentru totdeauna, după cum mergeau acum lucrurile.
Ajunseră în oraş la o jumătate de oră după lăsarea amurgului; nu mai erau buni decât să aprindă un foc şi să găsească un loc cât de cât cald, unde să doarmă. În noaptea aceea dormiră fără vise, un somn profund, după o extremă oboseală.
În zori, începură să alerge încolo şi încoace, încercând să se reutileze, lucru mult mai greu de făcut în orăşelul Avon decât la Grand Junction. Stu se gândi din nou să se oprească pe loc şi să aştepte primăvara aici - dacă ar fi spus că este cel mai bine să procedeze astfel. Tom nu lI-ar fi contrazis, iar nu mai departe de ieri primiseră o lecţie aspră despre ce li se-ntâmplă celor care mizează prea mult pe noroc. În cele din urmă însă, respinse ideea. Copilul trebuia să se nască pe la începutul lui ianuarie. Ţinea morţiş să fie acolo, când se întâmpla. Vroia să vadă cu ochii lui că totul se desfăşoară cum se cuvine.
La capătul scurtei străzi principale din Avon, descoperiră o reprezentanţă John Deere, iar în garajul din spatele camerei unde erau expuse produsele noi, găsiră două snowmobile Deere folosite. Nici unul nu era de calitatea vehiculului lui Highway Department, cu care Stu nimerise în afara drumului, dar unul dintre ele avea o bandă extralată de direcţie, prevăzută şi cu crampoane, şi părea potrivit. Nu găsiră alimente concentrate, prin urmare se mulţumiră cu conserve. A doua parte a zilei o petrecură căutând echipament de campanie din casă în casă, o treabă care nu le făcea plăcere. Victimele gripei zăceau peste tot, transformate în groteşti exponate ale unor caverne îngheţate.
Spre sfârşitul zilei, găsiră laolaltă aproape tot ce le trebuia, într-o casă mare, cu camere de închiriat, nu departe de strada principală. Înaintea epidemiei de Supergripă, aici locuiseră, după cât se ghicea, tineri, de felul celor veniţi în Colorado să facă lucrurile despre care cânta John Denver pe vremuri. Tom găsi chiar o pungă mare verde, pentru gunoi, ascunsă într-un ungher se sub scară, plină cu un soi foarte tare de "Rocky Mountain High".
- Ce-i ăsta? E tabac, Stu?
Stu îi zâmbi.
- Se pare că şi alţii credeau că e tutun. Dar este iarbă de astragal, Tom. Las-o acolo unde ai găsit-o.
Încărcară snowmobilul cu grijă, punând deoparte alimentele conservate, legând bine noii saci de dormit şi cortul. Însă primele stele apăruseră pe cer şi se hotărâră să mai petreacă o noapte la Avon.
Mergând încet pe zăpada îngheţată spre casa unde-şi stabiliseră cartierul general, lui Stu îi veni un gând destul de uimitor: mâine era Ajunul Crăciunului. Îi venea foarte greu să creadă că timpul se scursese cu o asemenea viteză, dar dovada cea mai bună o avea pe ceasul de mână cu calendar. Plecaseră, într-adevăr, din Grand Junction cu peste trei săptămâni în urmă.
