Mi se uscase gâtlejul. Ce făcea nătângul? Ultimul om care o refuzase pe Atena fusese Paris, prinţul Troiei. O preferase pe zeiţa Afrodita, însă
acum era mort, iar cetatea lui – scrum.
Ochii Atenei sfredeleau aerul.
— Nu ai nicio dorinţă? Ce înseamnă asta? Ţi-a oferit un alt zeu ceva mai bun?
— Nu.
— Atunci?
A privit-o în ochi fără să crâcnească.
— Nu îmi doresc o asemenea viaţă.
— Penelopa, a șfichiuit ea aerul. Vorbește cu fiul tău.
Penelopa își plecase faţa aproape de podea.
— Am vorbit, zeiţă. Este cât se poate de hotărât. Știi că și tatăl său era încăpăţânat din fire.
— Când venea vorba de înfăptuirile sale, a zis Atena și fiecare cuvânt îi trosnea ca un gât de porumbel frânt. De iscusinţa sa. Cum de a decăzut atât de mult? S-a întors iar spre Telemah. Nu-ţi voi mai face a doua oară darul acesta. Dacă te încăpăţânezi, dacă mă refuzi, nu vei mai avea parte de niciun strop din gloria mea. Nu voi mai veni la tine niciodată, oricât te-ai ruga de mine.
— Înţeleg, a spus el.
Era atât de liniștit, încât Atena părea și mai furioasă.
— N-o să apari în niciun cânt. În nicio poveste. Mă înţelegi? Vei trăi neștiut de nimeni. Numele nu-ţi va rămâne deloc în istorie. Vei fi un nimeni.
Cuvintele îi erau ca niște ciocane izbind în nicovală. O să se înduplece, mi-am zis. Desigur. Doar toţi muritorii jinduiesc după faima pe care i-o descrisese ea. E singura lor șansă la nemurire.
— Aleg această soartă.
Pe chipul rece și frumos al Atenei s-a întipărit limpede uluiala. De câte ori în veșnicia ei fusese refuzată? Nici nu putea să priceapă. Arăta ca un vultur care se repezise să prindă iepurele și se trezise înglodat în noroi.
— Ești neghiob. Consideră-te norocos că nu te omor pe loc. Te cruţ
din dragoste pentru tatăl tău, însă nu te voi mai ocroti de-acum.
Gloria care-l învăluise s-a risipit cu totul. Fără ea părea pipernicit, pământiu și încovoiat ca scoarţa măslinilor. Eram la fel de uluită ca Atena. Ce făcuse? Eram atât de absorbită, încât n-am văzut decât prea târziu calea ce ni se întindea în faţă.
— Telegonus, a spus Atena. Și-a întors iute privirea argintie spre el.
Glasul i se schimbase iar, din fier în filigran. Ai auzit ce i-am propus fratelui tău. Acum îţi propun ţie. Vrei să pleci pe mare și să fii pavăza mea în Italia?
Parcă alunecasem peste buza unei prăpăstii. Cădeam în hău și n-aveam de ce să mă agăţ.
— Fiule, am ţipat. Nu vorbi.
Atena s-a întors spre mine iute ca o săgeată slobozită.
— Îndrăznești să mă înfrunţi din nou? Ce mai vrei de la mine, vrăjitoare? Am jurat că nu-i voi face niciun rău. Îi ofer un dar pentru care oamenii și-ar vinde și sufletul. Îl vei ţine priponit lângă tine, ca pe o mârţoagă deșelată?
— Nu îl vrei pe el, i-am zis. Doar l-a omorât pe Odiseu.
— Odiseu s-a omorât singur, a spus ea spintecând aerul ca tăișul unei coase. A rătăcit calea.
— A rătăcit calea din pricina ta.
Ochii îi fumegau de furie. I-am citit în privire – se gândea cum mi-ar sfâșia beregata cu vârful lăncii.
— Aș fi făcut din el un zeu, a continuat. Egalul meu adevărat. S-a dovedit însă prea slab.
Pentru un zeu, era singura scuză posibilă. Am rânjit, tăind aerul cu vârful lăncii mele.
— Nu vei pune mâna pe fiul meu. Nu te las să mi-l iei. O să mă lupt cu tine.
— Mamă, s-a auzit glasul blând de lângă mine. Îmi îngădui să
vorbesc?
Simţeam că mă frâng. Știam ce-o să văd când o să mă uit la el, speranţa însufleţită din ochii lui. Voia să plece. Întotdeauna își dorise să plece, de când îl ţinusem în braţe la naștere. Îi îngăduisem Penelopei să rămână pe insula mea ca să nu-și piardă fiul. Acum urma să-l pierd pe al meu.
— La asta am visat, a spus el. Lanuri de aur întinzându-se până-n zare. Livezi, râuri strălucitoare, turme bogate. Credeam că văd Itaca.
Încerca să-mi vorbească blând, să-și ţină în frâu bucuria care-l potopise. Mi-am amintit de Icar, care murise când se văzuse liber.
