Telegonus ar muri dacă s-ar vedea prizonier. Nu la trup și nici în ani.
Însă toată dulceaţa i s-ar ofili și i s-ar scutura.
M-a luat de mână. Era un gest desprins din jocul aezilor. Însă nu eram acum într-un soi de cânt? Tot repetaserăm refrenul acesta.
— Știu prea bine, însă m-ai învăţat să fiu prudent. O să reușesc, mamă.
Eram un gol cenușiu în aer. Ce puteam să zic? Unul dintre noi tot trebuia să jelească. N-o să-l las pe el.
— Fiul meu, am spus, tu hotărăști.
Bucuria i s-a revărsat ca un val. Am refuzat să mai privesc scena, astfel că le-am întors spatele. Atena o să se bucure, mi-am zis. Se vedea în sfârșit răzbunată.
— Să fii gata când vine corabia, a spus ea. Sosește după-amiază. Alta nu mai trimit.
Lumina a pălit, preschimbându-se la loc în razele obișnuite de soare.
Penelopa și Telemah au plecat pe furiș. Telegonus m-a îmbrăţișat, așa cum nu mai făcuse din copilărie. Așa cum poate nu mai făcuse niciodată. Nu uita asta, mi-am zis. Umerii lui laţi, oasele arcuite ale spinării, căldura răsuflării, însă eram cu mintea pârjolită și împrăștiată.
— Mamă? Chiar nu poţi să te bucuri pentru mine?
Nu, îmi venea să-i strig. Nu, nu pot. De ce trebuie să mă bucur? Nu ajunge că te-am lăsat să pleci? Însă nu voiam să mă vadă așa la plecare, să-și vadă mama urlând și bocindu-l de parcă era mort, deși mai avea în el atâţia ani și atâtea speranţe.
— Mă bucur pentru tine, m-am silit să-i răspund.
L-am dus în odaia lui. L-am ajutat să-și strângă lucrurile, să-și umple cuferele cu leacuri de toate felurile, pentru răni și dureri de cap, pentru vărsat și nesomn, chiar și pentru nașteri, deși l-am văzut că roșește.
— O să întemeiezi o dinastie, i-am zis. De obicei îţi trebuie urmași ca să izbândești.
I-am dat cele mai groase veșminte pe care le aveam, deși era primăvară și urma curând vara. I-am spus s-o ia pe Arcturos, care-l iubise de când era pui. I-am dat amulete, l-am învelit cu farmece. L-am acoperit de comori, aur, argint și broderii meșteșugite, căci noii regi o duc cel mai bine când dăruiesc minuni.
De-acum se dezmeticise.
— Dacă dau greș?
M-am gândit la tărâmul pe care-l descrisese Atena. Colinele vălurite, încărcate de poame grele și lanuri de grâu, cetatea scânteietoare pe care urma s-o clădească. Avea să troneze ca judecător în jilţul său, în cea mai însorită sală, iar bărbaţii și femeile vor veni de departe ca să-i îngenuncheze la picioare. Va fi un conducător bun, mi-am zis. Drept și iubitor. Nu se va mistui ca tatăl său. Nu cunoscuse niciodată setea de glorie, ci doar de viaţă.
— Nu vei da greș, l-am încurajat.
— Nu crezi că și-a pus în gând să-mi facă vreun rău?
Acum își făcea griji, când era prea târziu. Avea doar șaisprezece ani, sosit de curând pe lume.
— Nu, am spus. Nu cred. Te preţuiește pentru sângele tău, iar cu timpul va ajunge să te preţuiască și pentru cine ești cu adevărat. Pe ea
te poţi bizui mai mult decât pe Hermes, deși niciun zeu nu e demn de încredere. Să nu uiţi niciodată să te bazezi pe propriile forţe.
— Așa voi face. Nu ești mânioasă? a întrebat căutându-mi privirea.
— Nu.
Nu fusesem niciodată mânioasă, ci doar înfricoșată și mâhnită. Zeii se puteau folosi de el ca să lovească în mine.
S-a auzit o bătaie în ușă. Am deschis. Telemah ţinea în mâini ceva înfășurat într-o ţesătură de lână.
— Îmi pare rău că vă întrerup, a spus el, cu grijă să nu-mi întâlnească
privirea. I-a întins pachetul fiului meu: Pentru tine.
Telegonus a desfăcut pânza. Era o vargă lustruită, îngustată și crestată la capete. Coardele arcului erau strânse colac lângă ea.
Telegonus a mângâiat mânerul îmbrăcat în piele.
— E frumos.
— A fost al tatei, a zis Telemah.
Telegonus a ridicat ochii uluit. Pe chip i-am văzut o umbră de tristeţe.
— Frate, nu pot. Și așa ţi-am luat cetatea.
— Nu a fost niciodată cetatea mea. Și nici arcul nu a fost. Te vei descurca mai bine cu amândouă.
Simţeam că stau departe de ei. Până acum nu mai văzusem niciodată
atât de limpede diferenţa de vârstă dintre ei. Fiul meu înflăcărat și bărbatul acesta care alesese să fie nimeni.
L-am condus pe Telegonus cu poverile sale până jos, pe ţărm.
