— Salutări mamei, i-am spus.
Și-a încordat fălcile, scrâșnind din dinţi, și cu asta s-a făcut nevăzut.
Nisipurile galbene au pălit, revenind la culoarea lor obișnuită.
Umbrele s-au întors. Am rămas nemișcată o clipă, inima izbindu-mi-se dezlănţuită de coșul pieptului. Însă dintr-odată mi-a trecut. Gândurile mi-au plutit ușoare deasupra pământului, pe deal în sus și până în odaia mea, unde aștepta lancea, cu otrava ei albicioasă. Ar fi trebuit să
i-o înapoiez lui Trygon cu mult timp în urmă, însă o ţinusem ca să mă
apăr cu ea și pentru încă ceva, deși nu-mi dădusem seama ce anume.
Acum știam în sfârșit pentru ce.
M-am dus acasă și am găsit-o pe Penelopa șezând la războiul de ţesut.
— E vremea să luăm o hotărâre. Am de făcut mai multe lucruri.
Mâine plec și nu știu când mă întorc. Te voi duce mai întâi în Sparta dacă dorești să mergi acolo.
A ridicat ochii din tapiseria pe care o ţesea. O mare furtunoasă, pe care un înotător se avânta în beznă.
— Și dacă nu doresc?
— Atunci poţi să rămâi aici.
Ţinea suveica cu mare grijă, de parcă era o pasăre cu oscioarele goale pe dinăuntru.
— Nu aș fi… nepoftită aici? Știu că ai plătit scump din pricina mea.
Se referea la Telegonus. Încă îl jeleam, aveam să-l jelesc de-a pururi.
Însă pâcla cenușie se ridicase. Mă simţeam desprinsă de lucruri și foarte lucidă, ca un șoim plutind în cel mai înalt eter.
— N-ar fi fost fericit niciodată aici.
— Dar a plecat cu Atena din pricina noastră.
Înainte mă duruse, însă doar în mândria mea.
— Nu e deloc cea mai rea dintre ei.
Ei, m-am auzit singură că spun.
— Te las să alegi singură, Penelopa. Ce vrei să faci?
O lupoaică s-a întins căscând.
— Nu vreau să mă întorc prea curând în Sparta, a zis Penelopa.
— Atunci vino, trebuie să te învăţ câte ceva.
Am dus-o la bucătărie, pe masa căreia înșiruisem borcănașe și sticluţe.
— Insula e vrăjită ca să le pară dușmănoasă corăbierilor. Va rămâne așa și în lipsa mea. Însă mateloţii sunt și nesăbuiţi, iar cei mai nesăbuiţi
dintre ei sunt adesea și cei mai disperaţi. Licorile acestea nu sunt neapărat pentru farmece. Printre ele se află otrăvuri și balsamuri vindecătoare. Acesta te adoarme. Și i-am întins o sticluţă. Nu-și face treaba pe loc, așa că nu poţi să lași totul pe ultima clipă. Va trebui să li-l torni în vin. Zece picături sunt de-ajuns. Crezi că o să poţi face asta?
A înclinat licoarea, cântărind-o în mână. Pe buze i s-a așternut un surâs.
— Din câte-ţi amintești, am mai avut de-a face cu oaspeţi nepoftiţi.
Telemah nu a venit la masă. Nu contează, mi-am zis. Trecuse vremea când mă înmuiasem precum ceara. Acum îmi vedeam calea întinsă la picioare. Mi-am adunat lucrurile. Câteva haine de schimb și o mantie, iar în rest, ierburi și sticluţe. Am luat lancea și am ieșit cu ea în noaptea caldă. Aveam de făcut vrăji, însă mai întâi voiam să mă duc la barcă. N-o mai văzusem de când se apucase Telemah de reparat și voiam să mă
încredinţez că poate face faţă unei călătorii. Peste mare șfichiuiau limbi de fulger și briza aducea de departe miros de focuri. Era furtuna asupra căreia îi atrăsesem atenţia lui Telegonus că ar fi mai înţelept să aștepte trecerea ei, însă eu nu mă temeam. Până dimineaţă avea să se potolească.
Când am pus piciorul în peșteră, am făcut ochii mari. Nu-mi venea să
cred că văd aceeași barcă. Acum era mai lungă și cu prora refăcută și îngustată. Catargul fusese prins mai temeinic, iar cârma – mai bine lucrată. I-am dat ocol. În faţă avea acum un galion mic, o leoaică
șezând cu botul căscat. Blana era lucrată după stilul răsăritean, se vedea fiecare șuviţă în parte, răsucită ca o cochilie de melc. Am dat să
ating una cu mâna.
— Încă nu s-a întărit ceara, a zis el ieșind din întuneric. Întotdeauna am crezut că orice corabie trebuie să-și aibă duhul ei la prora.
— E frumoasă.
