— Încotro mergem? a zis Telemah așteptând cu mâna pe cârmă.
Nu-i mai rostisem numele de când vorbisem cu tatăl său.
— Spre strâmtoare. Spre Scylla.
L-am văzut cum îmi cântărește cuvintele. A cârmit pe dată, cu mâini pricepute.
— Nu te temi?
— M-ai prevenit că e primejdios, a zis. Nu cred că mă ajută deloc să
mă sperii.
Marea curgea pe lângă noi. Am trecut pe lângă insula pe care poposisem cu Dedal în drum spre Creta. Plaja era neschimbată și am mai zărit un crâng de migdali. Plopul trăsnit în furtună pesemne că nu mai era de mult acolo.
În zare s-a ivit o pată aproape ștearsă, care se făcea tot mai mare ceas de ceas, întinzându-se ca fumul. Știam ce este.
— Coboară pânza, am spus. Mai avem ceva de făcut înainte.
Am prins la parapet doisprezece pești, cât de mari am găsit. S-au zvârcolit împroșcând puntea cu stropi reci și săraţi. Le-am îndesat în guri câte un vârf de ierburi și am rostit cuvântul. Și s-a auzit vechiul trosnet, iar carnea a început să se sfâșie, până când n-au mai fost pești, ci doisprezece berbeci grași și buimaci. Se împingeau unii în alţii, cu ochii daţi peste cap, îngrămădiţi pe puntea neîncăpătoare, spre bucuria mea, căci altfel n-ar fi putut să stea pe picioare, fiindcă nu erau învăţaţi cu ele.
Telemah a trebuit să pășească peste ei ca să ajungă la vâsle.
— S-ar putea să mă opintesc puţin.
— Nu vor sta aici mult timp.
— Au gust de carne de oaie? m-a întrebat el încruntat.
— Nu știu.
Din traista cu ierburi am scos un urcior pe care-l umplusem cu o seară în urmă. Era astupat cu ceară și avea un mâner rotund. L-am legat cu o curea la gâtul celui mai mare berbec.
Am desfăcut pânza. Îl prevenisem pe Telemah că urma să ne învăluie ceaţa și stropii valurilor, așa că pregătise două vâsle, prinse în doi furcheţi improvizaţi. Nu se mânuiau așa bine, căci barca se bizuia pe pânzele sale, însă aveau să ne ajute să înaintăm dacă nu mai sufla deloc vântul.
— Trebuie să mergem mai departe, i-am zis. Orice s-ar întâmpla.
A încuviinţat de parcă avea să fie un fleac. Eu știam însă că nu va fi așa. Ţineam lancea în mână, cu acul otrăvit în vârf, dar văzusem cât de iute se mișcă făptura. Pe vremuri îi spusesem lui Odiseu că nimeni nu-i poate ţine piept. Și totuși venisem iar.
L-am atins ușor pe Telemah pe umăr, șoptind o vrajă. Am simţit cum îl învăluie năluca: a dispărut, se vedea doar puntea pustie. Dacă te uitai mai bine, îl vedeai, dar avea să rămână ascuns privirilor ei grăbite.
Telemah m-a privit fără să mă întrebe nimic. Se încredea în mine. M-am întors iute cu faţa spre proră.
Fuioare de ceaţă ne-au învăluit. Părul mi s-a umezit și peste valuri s-a auzit sorbirea vârtejului de apă. Oamenii îi ziceau acelei vâltori Caribda. Își atrăsese și ea destui mateloţi care încercaseră să scape de foamea Scyllei. Berbecii se lipiseră de mine. Nu scoteau niciun sunet, ca oile adevărate. Mi se făcuse milă de ei.
Strâmtoarea ne-a apărut în faţă și ne-a atras spre ea. M-am uitat la Telemah. Avea mâinile pe vâsle și ochii în patru. Am simţit că mi se ridică părul pe ceafă. Ce făcusem? N-ar fi trebuit să-l aduc cu mine.
M-a izbit mirosul bine cunoscut după atâta vreme: putregai și ură.
Apoi a ieșit și ea târându-se din ceaţa cenușie. Capetele umflate îi lunecau cu un hârșâit pe piatră. Ochii roșii îi erau pironiţi pe berbeci, cu mirosul lor greu de grăsime și de frică.
— Vino-ncoace! i-am strigat.
A atacat. Șase boturi căscate au înșfăcat șase berbeci. S-a retras iute în ceaţa din spatele ei. Am auzit trosnetul oaselor. Pe peretele stâncii s-a prelins sângele.
Am apucat să-i arunc lui Telemah o privire. Vântul se potolise aproape de tot, iar acum vâslea avântat. Sudoarea îi lucea pe braţe.
Scylla s-a întors, legănându-și răutăcioasă capetele, între dinţi i se vedeau smocuri de lână.
— Acum restul, am zis.
Abia mi-am terminat vorba, că i-a și apucat pe ceilalţi, de parcă se făcuseră nevăzuţi. Printre ei se aflase și berbecul cu urciorul la gât. Am încercat să ciulesc urechea ca să aud cum se sfărâmă lutul între colţi, însă, în afară de oase și de carne, nu mai deslușeam nimic.
În seara dinainte mulsesem otrava lancei sub luna rece. Se scursese într-un firicel limpede în vasul de bronz lustruit. Adăugasem oregano cules din Creta acum atâta amar de vreme, rădăcină de chiparos, rocă
pisată și pământ din grădină, iar la urmă turnasem câteva picături roșii din sângele meu. Licoarea spumegase și se făcuse galbenă. Cu ea umplusem urciorul și-l astupasem cu ceară. De-acum poţiunea îi lunecase pe gâtlej, stropindu-i măruntaiele.
Crezusem că avea să-și astâmpere cât de cât foamea cu cei doisprezece berbeci, dar, când s-a întors, avea o privire hulpavă, de parcă nu-și potolea pântecele, ci mânia necurmată.
— Scylla! i-am strigat ridicând lancea. Sunt eu, Circe, fiica lui Helios, vrăjitoarea din Aiaia.
A scos un urlet care mi-a zgâriat timpanele, însă fără să pară că m-ar recunoaște câtuși de puţin.
— Cu mult timp în urmă te-am preschimbat din nimfa care erai, dându-ţi înfăţișarea asta. Acum am venit să închei, cu puterea lui Trygon, ceea ce am început atunci.
Și, în aerul pâclos, am rostit cuvântul încărcat cu voinţa mea.
Scylla a sâsâit. În ochi nu i se citea niciun strop de curiozitate. Își legăna mai departe capetele, cercetând puntea în căutarea unui alt berbec. Îl auzeam pe Telemah cum se opintește la vâsle în spatele meu.
