— Pescuiam în golf când a venit Helios. Toate umbrele s-au topit. Te-am auzit când ai vorbit cu el.
M-am simţit rușinată ca pe vremuri. Pesemne că păruserăm tare perfizi, capricioși și cruzi amândoi. Mi-am coborât privirea spre barcă, ferindu-mă de ochii lui.
— Atunci știi că nu mai sunt surghiunită și mâine plec pe mare. Am întrebat-o pe mama ta dacă dorește să meargă în Sparta sau să rămână.
Te las și pe tine să alegi.
Marea suna ca o suveică trecută printre iţele războiului. Stelele erau galbene ca perele coapte, atârnând grele pe crengi.
— Am fost supărat pe tine, mi-a spus el.
Am rămas mirată, simţind că-mi năvălește sângele în obraji.
— Supărat…
— Da. Ai crezut că o să plec cu Atena. După tot ce ţi-am zis până
acum. Nu sunt nici fiul tău, nici tatăl meu. Ar fi trebuit să știi că nu-mi doresc nimic din ce are Atena.
Îmi vorbea liniștit, dar îi simţeam mustrarea tăioasă.
— Îmi pare rău, am spus. Nu am crezut că cineva din lumea asta i-ar putea ţine piept firii sale zeiești.
— Mă amuză să te aud tocmai pe tine vorbind astfel.
— Eu nu sunt un tânăr prinţ de la care se așteaptă să înfăptuiască
isprăvi măreţe.
— Se pune prea mult accent pe măreţie.
Mi-am trecut mâna peste laba cu ghearele scoase a leoaicei, simţind luciul lipicios al cerii.
— Întotdeauna făurești lucruri frumoase pentru cei care te supără?
— Nu. Numai pentru tine.
Un fulger a licărit afară.
— Și eu m-am supărat, am zis. Am crezut că de-abia aștepţi să pleci.
— Nu știu cum ai putut să crezi așa ceva. Știi că nu pot să-mi ascund chipul.
Simţeam în nări mirosul dulce și puternic de ceară.
— Când mi-ai povestit cum venea Atena la tine, am crezut că ţi-e dor de ea. Că o ţineai pentru tine, ca pe o inimă ascunsă.
— Am ţinut-o pentru mine pentru că mi-era rușine. Nu voiam să
auzi că pe tata l-a preferat de la bun început.
E o neghioabă. Însă n-am spus-o cu glas tare.
— Nu vreau să merg în Sparta, a continuat. Nu vreau nici să rămân aici. Cred că știi unde mi-ar plăcea să fiu.
— Nu poţi veni cu mine. E primejdios pentru muritori.
— Presupun că e primejdios pentru oricine. Știi ce faţă ai făcut? Nici tu nu poţi să te ascunzi.
Ce faţă am făcut? îmi venea să-l întreb. Însă doar am zis:
— Îţi părăsești mama?
— O să trăiască bine aici. Va fi mulţumită.
Prin aer pluteau grăunţe de rumeguș parfumate. La fel îi mirosea pielea și când cioplea în lemn. Am simţit dintr-odată că fac un lucru necugetat. Mă săturasem să mă tot frământ, să înduplec lumea și să
urzesc intrigi cu atâta grijă. Pentru unii era o a doua fire, însă nu și pentru mine.
— Dacă vrei să mi te alături, n-o să te opresc, am spus. Plecăm în zori.
M-am pregătit de plecare. La fel a făcut și el. Am muncit până a început să se deschidă cerul la culoare. Am umplut barca cu merinde cât cuprindea: brânză, orz rumenit, fructe uscate și proaspete. Telemah a adus năvoade și lopeţi, parâme și cuţite, prinzându-le bine la locul lor. Am împins barca până la mare pe role, până a tăiat lesne talazurile cu prora. Penelopa stătea pe ţărm, să-și ia rămas-bun. Telemah se dusese singur să-i dea de știre că pleacă. Nu știu ce gândea, căci chipul n-a trădat-o deloc.
Telemah a întins pânza. Furtuna trecuse. Vânturile suflau prielnice și ne-au purtat lunecând prin golf. M-am uitat în spate, la Aiaia. Era a doua oară în viaţă când o vedeam cum se face tot mai mică în urma mea. Întinderea de apă s-a căscat între noi și ţărmurile stâncoase i s-au îngustat tot mai mult. Simţeam pe buze stropii de apă sărată. Ne înconjurau valurile prefirate argintiu. N-a căzut niciun trăsnet. Eram liberă.
Nu, mi-am zis. Nu încă.
