lucioasă. Nu exista încăpere în care să nu răzbată susurul râului lui Oceanos, din care își trăgeau obârșia toate izvoarele cu apă dulce de pe pământ, cu undele sale atât de întunecate, încât nici nu-ţi dădeai seama unde se termină râul și unde începe albia. Pe mal creșteau iarbă
și flori gingașe, cenușii, dar și puzderia de odrasle ale lui Oceanos, naiade, nimfe și zei-râuri. Lucioși ca vidrele, râdeau, chipurile luminoase radiind în penumbra din jur, își treceau unii altora pocale de aur și se luau la trântă, jucându-se de-a dragostea. În mijlocul lor, punând în umbră frumuseţile de crin din jur, ședea mama.
Avea părul de un castaniu cald și fiecare șuviţă în parte era așa de strălucitoare, că părea luminată pe dinăuntru. Pesemne că a simţit privirea tatei, fierbinte ca palele unui rug aprins. O și văd cum își aranjează rochia, să-i cadă mai bine pe umeri. Cum își înmoaie degetele scânteietoare în apă. De sute de ori am văzut-o ţinându-se de sute de asemenea tertipuri. Iar tata îi cădea de fiecare dată în plasă. Credea că
întreaga lume există doar ca să-i facă lui pe plac.
— Cine e? l-a întrebat tata pe Oceanos.
Oceanos avea deja de pe urma tatei destui nepoţi cu ochi aurii și se bucura să mai aibă pe-atât.
— Fiica mea, Perse. E a ta dac-o vrei.
A doua zi, tata a găsit-o lângă undele izvorului ei, în lumea de sus.
Era o splendoare împodobită cu narcise înfoiate și încinsă deasupra cu ramuri de stejar. Nu era nici urmă de nămol, nici picior de broască
unsuroasă, doar pietre rotunde, curate, făcând loc ierbii. Până și tata, care nu se dădea deloc în vânt după talentele subtile ale nimfelor, a căzut în admiraţie.
Mama știa c-o să vină. O fi fost ea plăpândă, însă era și vicleană, cu o minte ascuţită ca dinţii unui ţipar. Vedea prea bine pe ce cale poate să
apuce una ca ea pentru a ajunge la putere și își dădea seama că n-avea cum să răzbească până acolo născând copii din flori și hârjonindu-se pe malul râului. Când l-a văzut în toată splendoarea lui, i-a râs în faţă. Să
mă culc cu tine? De unde până unde?
Tata, desigur, ar fi putut s-o ia cu de-a sila. Însă Helios se fălea că
femeile îi cădeau toate dornice la pat, fie roabe, fie zeiţe. Doar avea atâtea altare fumegânde, încărcate cu ofrandele mamelor borţoase și ale bastarzilor fără griji.
— Fie mă iei de soţie, i-a zis ea, fie îţi iei gândul. Iar dacă mă iei, ai grijă: pe coclauri n-ai decât să te culci cu câte fete poftești, dar să nu cumva să mi-o aduci pe vreuna acasă. Doar eu sunt stăpână la tine-n palat.
Condiţii, constrângeri. Erau o noutate pentru tata, iar zeii se dau în vânt după tot ce-i nou.
— Ne-am înţeles, a convenit el și, ca să pecetluiască învoiala, i-a dăruit un colier lucrat de mâna lui, cu mărgele din cel mai rar chihlimbar.
Mai târziu, când m-am născut eu, i-a mai dăruit un șirag, oferindu-i apoi câte unul pentru fiecare dintre cei trei fraţi ai mei. Nici nu știu ce preţuia mama mai mult: mărgelele acelea strălucitoare sau invidia surorilor sale când o vedeau cu ele la gât. Cred că le-ar fi adunat mai departe, la nesfârșit, până când aveau să-i atârne de gât ca jugul pe grumazul boului, dacă n-ar fi oprit-o zeii cei mari. La vremea aceea aflaseră ce anume eram noi patru. N-ai decât să mai faci copii, au atenţionat-o, dar nu cu el. Însă alţi soţi nu-i dăruiau mărgele de chihlimbar. A fost singura dată când am văzut-o plângând.
După ce m-am născut, m-a îmbăiat și m-a înfășat o mătușă – nu vă
spun cum o cheamă, povestea asta are și-așa destule mătuși. O alta se îngrijea de mama, îi dădea buzele cu roșu și îi aranja părul cu piepteni de fildeș. A treia s-a dus la ușă, să-i deschidă tatei.
— E fată, a strâmbat mama din nas.
Însă pe tata nu-l deranja să aibă fiice, doar erau delicate și aurii cum curge uleiul din măslinele presate întâia oară. Muritorii și zeii plăteau scump pentru șansa de a lăsa urmași cu sângele lor și se vorbea că
averea tatei rivaliza cu aceea a însuși regelui zeilor. Și-a pus mâna pe creștetul meu, binecuvântându-mă.
— O să fie o partidă bună cândva, a zis el.
— Pentru cine? s-a interesat mama.
Ar fi alinat-o gândul că putea să mă dea pe ceva mai bun.
Tata a chibzuit o vreme, trecându-și degetele prin șuviţele mele și cercetându-mi ochii și linia pomeţilor.
— Pentru un prinţ, de exemplu.
— Un prinţ? a spus mama. Nu te referi cumva la un muritor?
Pe chip i se citea limpede dezgustul. Odată, când eram mică, l-am întrebat pe tata cum arată muritorii. „La formă sunt ca noi, presupun, însă tot așa poţi să zici și că viermele are forma balenei.”
Mama se exprimase mai simplu: Ca niște saci grosolani umpluţi cu carne putredă.
— Desigur c-o să se mărite cu un fiu al lui Zeus, a insistat mama.
Deja se vedea pe la ospeţele de pe Olimp, stând la dreapta reginei Hera.
— Nu. Are părul pestriţ ca linxul. Și bărbia. E prea ascuţită ca să fie pe placul cuiva.
Mama nu l-a mai contrazis atunci. Știa prea bine, ca toată lumea de altfel, că-i sare ţandăra una-două dacă-l zgândări. Oricât de aurită i-ar fi lumina, nu uita niciodată că te arde ca para focului.
S-a ridicat. De-acum burta i se retrăsese, își recăpătase talia, iar obrajii îi erau proaspeţi și feciorelnici ca doi bujori. Cei din stirpea noastră se întremează iute, însă ea era și mai și, fiind una dintre fiicele lui Oceanos, care nasc cum își lasă peștoaicele icrele.
— Vino, a zis ea. Hai să facem ceva mai bun.
