Mama știa c-o să vină. O fi fost ea plăpândă, însă era și vicleană, cu o minte ascuţită ca dinţii unui ţipar. Vedea prea bine pe ce cale poate să

apuce una ca ea pentru a ajunge la putere și își dădea seama că n-avea cum să răzbească până acolo născând copii din flori și hârjonindu-se pe malul râului. Când l-a văzut în toată splendoarea lui, i-a râs în faţă. Să

mă culc cu tine? De unde până unde?

Tata, desigur, ar fi putut s-o ia cu de-a sila. Însă Helios se fălea că

femeile îi cădeau toate dornice la pat, fie roabe, fie zeiţe. Doar avea atâtea altare fumegânde, încărcate cu ofrandele mamelor borţoase și ale bastarzilor fără griji.

— Fie mă iei de soţie, i-a zis ea, fie îţi iei gândul. Iar dacă mă iei, ai grijă: pe coclauri n-ai decât să te culci cu câte fete poftești, dar să nu cumva să mi-o aduci pe vreuna acasă. Doar eu sunt stăpână la tine-n palat.

Condiţii, constrângeri. Erau o noutate pentru tata, iar zeii se dau în vânt după tot ce-i nou.

— Ne-am înţeles, a convenit el și, ca să pecetluiască învoiala, i-a dăruit un colier lucrat de mâna lui, cu mărgele din cel mai rar chihlimbar.

Mai târziu, când m-am născut eu, i-a mai dăruit un șirag, oferindu-i apoi câte unul pentru fiecare dintre cei trei fraţi ai mei. Nici nu știu ce preţuia mama mai mult: mărgelele acelea strălucitoare sau invidia surorilor sale când o vedeau cu ele la gât. Cred că le-ar fi adunat mai departe, la nesfârșit, până când aveau să-i atârne de gât ca jugul pe grumazul boului, dacă n-ar fi oprit-o zeii cei mari. La vremea aceea aflaseră ce anume eram noi patru. N-ai decât să mai faci copii, au atenţionat-o, dar nu cu el. Însă alţi soţi nu-i dăruiau mărgele de chihlimbar. A fost singura dată când am văzut-o plângând.

După ce m-am născut, m-a îmbăiat și m-a înfășat o mătușă – nu vă

spun cum o cheamă, povestea asta are și-așa destule mătuși. O alta se îngrijea de mama, îi dădea buzele cu roșu și îi aranja părul cu piepteni de fildeș. A treia s-a dus la ușă, să-i deschidă tatei.

— E fată, a strâmbat mama din nas.

Însă pe tata nu-l deranja să aibă fiice, doar erau delicate și aurii cum curge uleiul din măslinele presate întâia oară. Muritorii și zeii plăteau scump pentru șansa de a lăsa urmași cu sângele lor și se vorbea că

averea tatei rivaliza cu aceea a însuși regelui zeilor. Și-a pus mâna pe creștetul meu, binecuvântându-mă.

— O să fie o partidă bună cândva, a zis el.

— Pentru cine? s-a interesat mama.

Ar fi alinat-o gândul că putea să mă dea pe ceva mai bun.

Tata a chibzuit o vreme, trecându-și degetele prin șuviţele mele și cercetându-mi ochii și linia pomeţilor.

— Pentru un prinţ, de exemplu.

— Un prinţ? a spus mama. Nu te referi cumva la un muritor?

Pe chip i se citea limpede dezgustul. Odată, când eram mică, l-am întrebat pe tata cum arată muritorii. „La formă sunt ca noi, presupun, însă tot așa poţi să zici și că viermele are forma balenei.”

Mama se exprimase mai simplu: Ca niște saci grosolani umpluţi cu carne putredă.

— Desigur c-o să se mărite cu un fiu al lui Zeus, a insistat mama.

Deja se vedea pe la ospeţele de pe Olimp, stând la dreapta reginei Hera.

— Nu. Are părul pestriţ ca linxul. Și bărbia. E prea ascuţită ca să fie pe placul cuiva.

Mama nu l-a mai contrazis atunci. Știa prea bine, ca toată lumea de altfel, că-i sare ţandăra una-două dacă-l zgândări. Oricât de aurită i-ar fi lumina, nu uita niciodată că te arde ca para focului.

S-a ridicat. De-acum burta i se retrăsese, își recăpătase talia, iar obrajii îi erau proaspeţi și feciorelnici ca doi bujori. Cei din stirpea noastră se întremează iute, însă ea era și mai și, fiind una dintre fiicele lui Oceanos, care nasc cum își lasă peștoaicele icrele.

— Vino, a zis ea. Hai să facem ceva mai bun.

Am crescut repede. N-am stat în fașă decât câteva ore, după care, câteva clipe mai târziu, deja umblam de-a bușilea. A rămas o mătușă cu mine, sperând să se pună bine cu mama, ea fiind cea care mi-a dat numele Șoimiţa, Circe, după ochii mei galbeni și plânsetul meu ciudat, ascuţit. Însă, când și-a dat seama că mama nici nu se uita la slugărnicia ei, așa cum nu băga de seamă nici pământul de sub picioare, s-a făcut nevăzută.

— Mamă, i-am atras atenţia. Tușa nu mai e.

Mama nu mi-a răspuns. Tata deja se dusese să-și vadă de carul lui ceresc, iar ea își împletea flori în păr, gata să plece pe calea tainică a apelor la surorile ei de pe malurile înverzite. Aș fi putut să merg și eu cu ea, dar aș fi stat toată ziua la picioarele mătușilor mele, să le aud bârfind despre lucruri de care nu-mi păsa câtuși de puţin și nici măcar nu le înţelegeam. Așa că am rămas acasă.

Sălile tatei erau întunecoase și mute. Palatul său se învecina cu al lui Oceanos, îngropat fiind în stânca pământului, iar zidurile îi erau de obsidian lustruit. De ce nu? Ar fi putut să fie din orice, din marmură

sângerie de Egipt sau balsam de Arabia, după simpla dorinţă a tatei.

Însă îi plăcea felul în care obsidianul îi reflecta lumina și cum se aprindeau pereţii lucioși când trecea pe lângă ei. Tata n-a reușit niciodată să-și închipuie cum ar arăta lumea fără el.

La vremea aceea puteam să fac ce pofteam: să aprind o torţă și să-i văd flăcările întunecate fugind după mine. Să mă întind pe podeaua netedă de pământ și să-mi îngrop degetele în ea. Nu găseai nicio larvă

sau râmă, deși nici n-aveam cum să le duc dorul pe atunci. Numai noi eram vii în palatul acela.

Când s-a întors tata noaptea, pământul s-a scuturat ca o crupă de cal, iar găurile pe care le făcusem în podea s-au netezit. Într-o clipă s-a întors și mama, mirosind a flori. A dat fuga să-l întâmpine, iar el a lăsat-o să i se agaţe de gât, a primit pocalul cu vin și s-a dus să se așeze în jilţul cel mare de argint. M-am ţinut după el. Bun venit acasă, tată, bun venit acasă.

Cât și-a băut vinul, a jucat dame. Nimeni n-avea voie să joace cu el.

Muta piesele de piatră, apoi tot el întorcea tabla și le muta iar. Mama și-a făcut glasul cât putea de mieros.

— Nu vii la culcare, dragostea mea?

Și s-a întors încet în faţa lui, să-i arate formele pline, de parcă s-ar fi răsucit pe o frigare. În momentul acela, cel mai adesea tata lăsa baltă

jocul, însă nu tot timpul, iar atunci, spre încântarea mea, mama pleca trântind după ea ușa din lemn de mirt.

La picioarele tatei se întindea o lume de aur. Lumina se revărsa din toate părţile, din pielea lui galbenă, din ochii licăritori, din părul cu luciri de aramă. Carnea îi ardea ca un vas cu cărbuni și mă dădeam cât mai aproape de el, până când mă oprea, ca o șopârlă pe pietre la

amiază. Mătușile povesteau că, dintre zeii mai puţin importanţi, unii nici nu puteau să se uite la el, însă eu îi eram fiică, așa că atâta mă

zgâiam la chipul lui, că tot i-l mai vedeam în faţa ochilor când întorceam privirea, arzând din podea, din pereţii lucitori și mesele încrustate, până și din propria mea piele.

— Ce s-ar întâmpla dacă te-ar vedea vreun muritor în toată gloria ta?

l-am întrebat.