— S-ar face scrum într-o clipă.

— Dar dacă muritorul m-ar vedea pe mine?

Tata a zâmbit. Am ascultat cum se mișcă piesele pe tablă, cu hârșâitul bine cunoscut al marmurei pe lemn.

— Muritorul acela s-ar socoti norocos.

— Nu ar arde?

— Sigur că nu.

— Dar am ochii tăi.

— Nu. Uite.

Și și-a lăsat privirea pe un buștean de lângă vatră. S-a luminat, s-a aprins în vâlvătăi, s-a făcut scrum și s-a risipit la pământ.

— Așa ceva e un fleac, pot să fac mult mai mult. Tu ești în stare?

Toată noaptea m-am zgâit la bușteni. N-am reușit.

S-a născut sora mea și, curând după, fratele. Nu știu exact cât timp a trecut. Zilele zeiești curg năvalnic precum apele unei cascade și pe atunci nu deprinsesem să le număr ca muritorii. Ai fi crezut c-o să ne înveţe tata; la urma urmei, el știe bine când e răsăritul. Însă până și el considera că fraţii mei erau gemeni. Desigur, de cum s-a născut frate-meu, cei doi au stat îmbârligaţi ca nurcile. Tata i-a binecuvântat pe amândoi cu o singură mână.

— Tu, i s-a adresat surorii mele, radioasa Pasifae. Te vei mărita cu un fiu al lui Zeus ce va rămâne în eternitate.

A grăit cu glasul profetic ce anunţa viitorul. Când l-a auzit, mama a fost în culmea fericirii, închipuindu-și în ce veșminte o să se

împodobească pe la ospeţele lui Zeus.

— Iar tu, i-a spus fratelui meu cu glasul lui obișnuit, răsunător și limpede ca o dimineaţă de vară. Fiul e oglinda mamei sale.

Mama s-a bucurat să-l audă și și-a îngăduit atunci să-i dea un nume.

I-a zis Perses, după numele ei.

Cei doi fraţi erau isteţi și și-au dat seama iute cum stau lucrurile. Ce le mai plăcea să se strâmbe la mine de după lăbuţele lor de hermină!

Are ochii galbeni ca pișatul. Are glasul ţipător ca al bufniţei. O fichemând-o Șoimiţa, dar mai bine-i spuneau Capra, așa e de urâtă.

Așa încercau la început să mă-nţepe, nu le ieșea, însă se făceau tot mai tăioși pe măsură ce treceau zilele. Am învăţat să-i ocolesc, iar ei și-au găsit curând un loc mai bun printre pruncii naiadelor și ai zeilor-râuri din palatul lui Oceanos. Când mama a mers la surorile ei, s-au dus cu ea și s-au făcut stăpâni peste verișoarele noastre cuminţi, hipnotizându-le ca știuca pe plevuști înainte să le hăpăie. Puneau la cale, în joacă, zeci de chinuri. Haide, Melia, o îndemnau ei. După moda olimpiană, trebuie să-ţi tai părul până la ceafă. Cum o să atragi privirile viitorului tău soţ dacă nu ne lași să te tundem? Când Melia s-a văzut cu claia de păr retezată, ca ţepii de arici, a izbucnit în plâns, iar ei au hohotit de-au răsunat caverne.

I-am lăsat să facă ce poftesc. Îmi plăceau mai mult sălile tăcute ale tatei și stăteam cât puteam de mult la picioarele lui. Într-o zi, poate drept răsplată, s-a oferit să mă ia cu el într-o vizită la cireada de vaci cerești. Era o mare cinste pentru mine, căci însemna că pot merge cu el în carul de aur și să-i văd animalele pentru care-l pizmuiau toţi zeii, cincizeci de juninci albe-albe, cu care-și scălda ochii în mersul său zilnic deasupra pământului. M-am aplecat peste marginea carului bătut în pietre scumpe și am privit cu admiraţie lumea care mi se perinda prin faţa ochilor: pădurile de un verde bogat, munţii colţoși și oceanul albastru. M-am uitat și după muritori, însă eram prea departe ca să-i zăresc.

Cireada trăia pe insula înverzită Trinacria, păstorită de două surori vitrege de-ale mele. Când am sosit, surorile au venit într-un suflet la tata și i s-au agăţat de gât ţipând. Dintre toate odraslele tatei, ele erau printre cele mai frumoase, cu pielea și pletele lor de aur topit. Le chema Lampetia și Faetusa. Luminoasa și Strălucitoarea.

— Pe cine ai adus cu tine?

— Sigur e de-ale lui Perse, uite ce ochi are.

— Desigur! Lampetia – sau ea credeam că e – m-a mângâiat pe păr.

Scumpa mea, să nu-ţi faci nicio grijă cu ochii tăi. Deloc, deloc. Ai o mamă frumoasă foc, însă n-a avut niciodată puteri.

— Semăn cu voi la ochi.

— Ce dulce ești! Nu, scumpa mea, ai noștri luminează ca focul, iar pletele, ca soarele pe ape.

— Faci foarte bine că ţi-l împletești, a intervenit Faetusa. Șuviţele castanii n-arată deloc rău. Păcat că nu poţi să-ţi ascunzi așa și glasul.

— Ar putea să tacă pe vecie. Așa ar reuși, nu, soro?

— Într-adevăr. Au zâmbit amândouă. Mergem să vedem vacile?

Nu mai văzusem niciodată o vacă, de nicio rasă, însă nu conta: erau niște animale atât de frumoase, încât nici nu trebuia să le asemuiesc cu altceva. Aveau pielea curată ca petalele de crin și ochii blânzi, cu gene lungi. Coamele le erau aurite – de mâna surorilor mele –, iar când se aplecau să pască iarba, își arcuiau grumazurile ca niște dansatoare.

Spinările le luceau netede în lumina apusului.

— Ah! am rostit. Pot să pun mâna?

— Nu, a rostit tata.

— Vrei să-ţi spunem cum le cheamă? Ea e Chip-Alb, asta e Ochi-Sclipitori, iar aia e Scumpica. Aici le avem pe Drăguţa, pe Frumușica, pe Corn-de-Aur și pe Scânteiuţa. Apoi mai e Scumpica și…

— Aţi amintit-o deja pe Scumpica, le-am întrerupt. Aţi zis că ea e Scumpica.

Și le-am arătat-o pe viţeaua care rumega liniștită.

Surorile mele s-au uitat una la alta, apoi la tata, mutându-și privirea aurie. Însă el își admira distrat junincile.

— Sigur te înșeli, au ripostat ele. Tocmai am spus că asta e Scumpica.

Iar asta e Steluţa, asta e Scăpăruţa, și…

— Ce-i asta? Drăguţa a făcut o zgaibă? s-a mirat tata.

Surorile mele au început imediat să se agite.

— Ce zgaibă? Vai, nu se poate! Vai, Drăguţo, urât ne-ai făcut-o. Vai, ce blestemăţie te-a rănit?

M-am aplecat să mă uit. Era o cojiţă, mai mică decât unghia mea cea mai mică, însă tata s-a încruntat.

— Aveţi grijă să n-o mai văd mâine.

Surorile mele au încuviinţat repetat din capete, desigur, desigur. Ne cerem iertare.

Ne-am urcat iar în car și tata a luat hăţurile cu capete argintate.

Surorile i-au mai pupat de câteva ori mâinile, iar caii au ţâșnit din loc, avântându-se cu noi pe cer. Prin lumina tot mai slabă, se zăreau deja primele constelaţii.