Am crescut repede. N-am stat în fașă decât câteva ore, după care, câteva clipe mai târziu, deja umblam de-a bușilea. A rămas o mătușă cu mine, sperând să se pună bine cu mama, ea fiind cea care mi-a dat numele Șoimiţa, Circe, după ochii mei galbeni și plânsetul meu ciudat, ascuţit. Însă, când și-a dat seama că mama nici nu se uita la slugărnicia ei, așa cum nu băga de seamă nici pământul de sub picioare, s-a făcut nevăzută.
— Mamă, i-am atras atenţia. Tușa nu mai e.
Mama nu mi-a răspuns. Tata deja se dusese să-și vadă de carul lui ceresc, iar ea își împletea flori în păr, gata să plece pe calea tainică a apelor la surorile ei de pe malurile înverzite. Aș fi putut să merg și eu cu ea, dar aș fi stat toată ziua la picioarele mătușilor mele, să le aud bârfind despre lucruri de care nu-mi păsa câtuși de puţin și nici măcar nu le înţelegeam. Așa că am rămas acasă.
Sălile tatei erau întunecoase și mute. Palatul său se învecina cu al lui Oceanos, îngropat fiind în stânca pământului, iar zidurile îi erau de obsidian lustruit. De ce nu? Ar fi putut să fie din orice, din marmură
sângerie de Egipt sau balsam de Arabia, după simpla dorinţă a tatei.
Însă îi plăcea felul în care obsidianul îi reflecta lumina și cum se aprindeau pereţii lucioși când trecea pe lângă ei. Tata n-a reușit niciodată să-și închipuie cum ar arăta lumea fără el.
La vremea aceea puteam să fac ce pofteam: să aprind o torţă și să-i văd flăcările întunecate fugind după mine. Să mă întind pe podeaua netedă de pământ și să-mi îngrop degetele în ea. Nu găseai nicio larvă
sau râmă, deși nici n-aveam cum să le duc dorul pe atunci. Numai noi eram vii în palatul acela.
Când s-a întors tata noaptea, pământul s-a scuturat ca o crupă de cal, iar găurile pe care le făcusem în podea s-au netezit. Într-o clipă s-a întors și mama, mirosind a flori. A dat fuga să-l întâmpine, iar el a lăsat-o să i se agaţe de gât, a primit pocalul cu vin și s-a dus să se așeze în jilţul cel mare de argint. M-am ţinut după el. Bun venit acasă, tată, bun venit acasă.
Cât și-a băut vinul, a jucat dame. Nimeni n-avea voie să joace cu el.
Muta piesele de piatră, apoi tot el întorcea tabla și le muta iar. Mama și-a făcut glasul cât putea de mieros.
— Nu vii la culcare, dragostea mea?
Și s-a întors încet în faţa lui, să-i arate formele pline, de parcă s-ar fi răsucit pe o frigare. În momentul acela, cel mai adesea tata lăsa baltă
jocul, însă nu tot timpul, iar atunci, spre încântarea mea, mama pleca trântind după ea ușa din lemn de mirt.
La picioarele tatei se întindea o lume de aur. Lumina se revărsa din toate părţile, din pielea lui galbenă, din ochii licăritori, din părul cu luciri de aramă. Carnea îi ardea ca un vas cu cărbuni și mă dădeam cât mai aproape de el, până când mă oprea, ca o șopârlă pe pietre la
amiază. Mătușile povesteau că, dintre zeii mai puţin importanţi, unii nici nu puteau să se uite la el, însă eu îi eram fiică, așa că atâta mă
zgâiam la chipul lui, că tot i-l mai vedeam în faţa ochilor când întorceam privirea, arzând din podea, din pereţii lucitori și mesele încrustate, până și din propria mea piele.
— Ce s-ar întâmpla dacă te-ar vedea vreun muritor în toată gloria ta?
l-am întrebat.
— S-ar face scrum într-o clipă.
— Dar dacă muritorul m-ar vedea pe mine?
Tata a zâmbit. Am ascultat cum se mișcă piesele pe tablă, cu hârșâitul bine cunoscut al marmurei pe lemn.
— Muritorul acela s-ar socoti norocos.
— Nu ar arde?
— Sigur că nu.
— Dar am ochii tăi.
— Nu. Uite.
Și și-a lăsat privirea pe un buștean de lângă vatră. S-a luminat, s-a aprins în vâlvătăi, s-a făcut scrum și s-a risipit la pământ.
— Așa ceva e un fleac, pot să fac mult mai mult. Tu ești în stare?
Toată noaptea m-am zgâit la bușteni. N-am reușit.
S-a născut sora mea și, curând după, fratele. Nu știu exact cât timp a trecut. Zilele zeiești curg năvalnic precum apele unei cascade și pe atunci nu deprinsesem să le număr ca muritorii. Ai fi crezut c-o să ne înveţe tata; la urma urmei, el știe bine când e răsăritul. Însă până și el considera că fraţii mei erau gemeni. Desigur, de cum s-a născut frate-meu, cei doi au stat îmbârligaţi ca nurcile. Tata i-a binecuvântat pe amândoi cu o singură mână.
— Tu, i s-a adresat surorii mele, radioasa Pasifae. Te vei mărita cu un fiu al lui Zeus ce va rămâne în eternitate.
A grăit cu glasul profetic ce anunţa viitorul. Când l-a auzit, mama a fost în culmea fericirii, închipuindu-și în ce veșminte o să se
împodobească pe la ospeţele lui Zeus.
— Iar tu, i-a spus fratelui meu cu glasul lui obișnuit, răsunător și limpede ca o dimineaţă de vară. Fiul e oglinda mamei sale.
Mama s-a bucurat să-l audă și și-a îngăduit atunci să-i dea un nume.
I-a zis Perses, după numele ei.
Cei doi fraţi erau isteţi și și-au dat seama iute cum stau lucrurile. Ce le mai plăcea să se strâmbe la mine de după lăbuţele lor de hermină!
Are ochii galbeni ca pișatul. Are glasul ţipător ca al bufniţei. O fichemând-o Șoimiţa, dar mai bine-i spuneau Capra, așa e de urâtă.
