atunci, nu strigase nici măcar o dată în caznele sale.

I-am întors spatele. Am luat-o răsuflând iute pe coridoare, spre sala de ospeţe ticsită de zei care râdeau veseli. În cealaltă parte a încăperii, Furia închina un pocal uriaș, pe care era gravat chipul rânjit al unei gorgone. Nu ne oprise să vorbim cu Prometeu, dar nu-i bai, orice faptă

de ocară ţinea de îndatorirea ei. Mi-am închipuit cum îmi urlă numele, cu glasul ei infernal. Mi-am închipuit cum îmi zornăie cătușele la mâini și cum șfichiuiește biciul în aer. Însă aici imaginaţia mi se împotmolea.

Nu simţisem niciodată biciul pe piele. Nici nu știam ce culoare are sângele meu.

Tremuram în așa hal, că a trebuit să ţin pocalul cu ambele mâini. Ce puteam să zic dacă mă oprea cineva? Însă pe holuri era liniște când am făcut cale întoarsă.

În sala mare, Prometeu stătea tăcut în lanţuri. Închisese iar ochii și rănile îi luceau la lumina torţelor. Am șovăit.

— Nu dorm, a zis el. Îmi întinzi tu pocalul?

M-am înroșit. Bineînţeles că nu putea să-l ţină cu mâna lui. Am făcut câţiva pași în faţă, așa de aproape, că-i simţeam căldura umerilor încinși. Podeaua era udă de cât sânge îi cursese. I-am dus pocalul la buze și a băut. M-am uitat cum i se mișcă încet gâtlejul. Avea pielea frumoasă, de culoarea nucilor lustruite. Mirosea a mușchi verde îmbibat de ploaie.

— Ești fiica lui Helios, așa e? a zis după ce a terminat și m-am dat mai în spate.

— Da.

Mă cam durea întrebarea. Dacă i-aș fi fost pe deplin fiică, n-ar mai fi trebuit să întrebe. Aș fi desăvârșită și strălucitoare, scăldată în frumuseţea pe care o revărsase tata asupra mea.

— Îţi mulţumesc pentru bunătate.

Nu știam dacă sunt bună sau nu, simţeam că nu știu nimic. Își cântărea cuvintele, aproape șovăitor, și totuși înfăptuise o trădare atât

de nerușinată. Nu reușeam să înţeleg această nepotrivire profundă. Să

săvârșești fapte îndrăzneţe nu înseamnă să ai purtări îndrăzneţe.

— Ţi-e foame? l-am întrebat. Aș putea să-ţi aduc ceva de mâncare.

— Nu cred că-mi va mai fi niciodată foame.

Nu părea deloc jalnic, cum ar fi fost pentru un muritor. Noi, zeii, mâncăm așa cum dormim: pentru că e una dintre marile plăceri ale vieţii, nu pentru că trebuie. Într-o zi putem să hotărâm să nu mai ascultăm de stomac dacă avem destulă putere. Și nu mă îndoiam de puterile lui Prometeu. După ce stătusem atâtea ceasuri la picioarele tatei, învăţasem să amușinez puterea. Unii unchi de-abia dacă

miroseau pe potriva scaunelor pe care ședeau, însă bunicul Oceanos răspândea un miros profund, ca mâlul bogat de râu, iar tata – o pală

nimicitoare de foc proaspăt hrănit. Parfumul de mușchi verde al lui Prometeu se simţea în toată încăperea.

M-am uitat în jos, la pocal, luându-mi inima-n dinţi.

— I-ai ajutat pe muritori, am zis. De aceea te-au pedepsit.

— Așa este.

— Ai vrea să-mi spui cum sunt muritorii?

Era o întrebare copilărească, însă el a încuviinţat solemn din cap.

— Nu există un singur răspuns. Fiecare este altfel. Doar moartea îi leagă pe toţi laolaltă. Știi cuvântul?

— Îl știu. Însă nu înţeleg.

— Zeii nu au cum să înţeleagă. Trupurile li se sfărâmă și se fac una cu ţărâna. Sufletele li se preschimbă în fum rece și-și iau zborul spre lumea de jos. Acolo nu mănâncă și nici nu beau nimic și nu știu ce-i aceea căldura. Totul le scapă printre degete.

M-a trecut un fior.

— Cum îndură așa ceva?

— Cum pot și ei.

Torţele păleau de-acum și umbrele ne împresurau ca o apă neagră.

— E adevărat c-ai refuzat să-ţi ceri iertare? Și că n-ai fost prins, ci chiar tu, de bunăvoie, i-ai mărturisit lui Zeus ce-ai făcut?

— Așa e.

— De ce?

Privirea îi era aţintită asupra mea.

— Poate îmi vei zice tu. De ce ar face un zeu așa ceva?

Nu știam ce să răspund. Mie mi se părea nebunie curată să-ţi atragi pedeapsa cerească, însă nu-mi venea să i-o spun când îmi muiasem picioarele în sângele său.

— Zeii nu trebuie să fie toţi la fel, a continuat el.

Ce i-aș fi putut răspunde atunci, nu știu. De pe coridor s-a înălţat un strigăt din depărtare.

— E timpul să pleci. Lui Alecto nu-i place să mă lase prea mult singur. O năpădește răutatea ca buruienile și trebuie să le taie cât mai curând.

Se exprimase tare ciudat, căci pe el urma de fapt să îl pedepsească.

Însă mi-a plăcut, căci erau vorbe de taină. Pe dinafară păreau de piatră, însă ascundeau înăuntru sămânţa.

— Atunci mă duc, am zis. O să fii… bine?

— Cât se poate de bine. Cum te cheamă?

— Circe.

Oare chiar a surâs? Poate doar m-am simţit măgulită. Tremuram de-acum, după ce făcusem atâtea lucruri nemaiîncercate până atunci. I-am întors spatele și am plecat, luând-o iar pe coridoarele de obsidian. În sala ospeţelor, zeii beau și hohoteau mai departe, tolăniţi unii în poala altora. Am stat să mă uit la ei. Mă așteptam să se mire vreunul c-am dispărut, însă nu băgase nimeni de seamă. De ce să fi băgat? Eram o nimica toată, o piatră. O odraslă de nimfă printre atâtea mii și mii.

În mine se înălţa o stare ciudată. Un soi de zumzăit în piept, ca albinele când vine dezgheţul. M-am dus până la vistieria tatei, doldora de bogăţii sclipitoare: pocale de aur ca niște capete de taur, coliere de lapislazuli și chihlimbar, trepiede de argint și castroane cioplite în cuarţ, cu mânere ca niște gâturi de lebădă. Preferatul meu era dintotdeauna un pumnal cu mâner de fildeș cioplit ca să înfăţișeze un chip de leoaică. Un rege i-l dăduse tatei sperând să-l câștige de partea lui.— Și te-a câștigat? l-am întrebat odată pe tata.

— Nu, mi-a răspuns el.

Am luat pumnalul. La lumina lumânării din odaia mea, tăișul de bronz strălucea din plin, iar leoaica își arăta colţii. Am întins palma moale și perfect netedă. Era străină de cicatrice și de răni supurânde, neatinsă în veci de orice semn de bătrâneţe. Mi-am dat seama că nu mă