Mi-am amintit că tata îmi povestise odată că pe pământ trăiau niște oameni numiţi astronomi, care aveau sarcina de a-i studia răsăritul și apusul. Ei se bucurau de cea mai mare cinste printre muritori și locuiau în palate, ca sfetnici de regi, însă uneori tata mai zăbovea prins cu una sau cu alta și le dejuca toate calculele, spre disperarea lor. Atunci, astronomii aceia erau târâţi cu de-a sila la picioarele regilor lor și uciși pentru înșelăciune. Ajuns aici cu istorisirea, tata a zâmbit. Așa și meritau, a spus el. Helios Soarele nu ascultă de nimeni și nimeni nu poate să știe ce și-a pus în gând să facă.

— Tată, am zis, oare am întârziat destul cât să-i omoare pe astronomi?

— Da, a răspuns el scuturând frâiele zornăitoare.

Caii s-au năpustit înainte și lumea s-a topit sub noi, iar la marginea mării s-au ivit umbrele de fum ale nopţii. Nu m-am uitat. Simţeam în piept un nod ca o cârpă stoarsă de tot. Mă gândeam la toţi astronomii aceia. Mi i-am închipuit târându-se ca râmele, încovoiaţi fără vlagă.

Iertare, ţipau ei picaţi în genunchii lor ciolănoși, n-am fost noi de vină, însuși soarele a întârziat.

Soarele nu întârzie niciodată, se împotriveau regii de pe tronurile lor.

Ceea ce susţineţi e o blasfemie. Se cuvine să muriţi. Și securile se prăvăleau iute, retezându-i în două pe oamenii aceia care implorau milă.

— Tată, am zis. Mă simt ciudat.

— Ţi-e foame, mi-a răspuns el. Ospăţul ar fi trebuit să înceapă de-acum. Mare rușine că ne-au ţinut în loc surorile tale!

La cină am mâncat bine, și totuși senzaţia nu mi-a trecut. Pesemne că aveam o privire stranie, căci Perses și Pasifae, întinși pe divanul lor, s-au apucat să râdă pe înfundate.

— Ai înghiţit o broască?

— Nu, am spus.

S-au pus și mai tare pe râs, frecându-se unul de celălalt, cum stăteau îmbrăţișaţi, ca doi șerpi lustruindu-și solzii.

— Ei, cum ţi s-au părut junincile tatei? m-a întrebat sora mea.

— Frumoase.

— Nu știe! a râs Perses. Cunoști pe cineva mai prost decât ea?

— Deloc, a chicotit sora mea.

Mai bine nu întrebam, însă eram dusă pe gânduri, parcă vedeam toate leșurile alea spintecate zăcând pe podeaua de marmură.

— Ce nu știu?

Soră-mea, cu faţa ei de nurcă nevinovată…

— Că le fute, desigur. Așa face altele noi. Se preschimbă în taur și le însămânţează cu viţei, iar pe cele bătrâne le pune la frigare. De-asta crede lumea că-s nemuritoare.

— Nu e adevărat.

S-au pus pe hohotit, arătându-mi cu degetul obrajii îmbujoraţi.

Auzindu-i, mama a venit îndată la noi. Ce-i mai plăceau ștrengăriile fraţilor mei…

— Tocmai îi povesteam lui Circe despre vaci, i-a zis fratele meu.

Habar n-avea.

Mama, cu râsul ei argintiu ca apele unui izvor șopotind în jos pe pietre:

— Neghioaba de Circe.

Așa au trecut anii aceia. Mi-ar plăcea să spun că de fapt așteptam prilejul potrivit să evadez, însă teamă mi-e c-aș fi plutit așa până se sfârșea lumea, crezând că toate tainele acelea anoste reprezentau viaţa însăși.

Capitolul 2

A început să umble vorba că un unchi urma să-și primească

pedeapsa. Nu-l văzusem niciodată, însă îi tot auzisem numele rostit sumbru, în șoaptă, de-ai mei. Prometeu. Cu mult timp în urmă, pe când oamenii tremurau în peșteri din cauza frigului, el sfidase porunca lui Zeus și le dăruise acestora focul. Din flăcările sale izvorâseră toate lucrările și binefacerile civilizaţiei de care pizmașul Zeus sperase că

omenirea n-o să aibă parte vreodată. Ca răsplată pentru răzvrătire, l-a trimis pe Prometeu să trăiască în cel mai adânc hău subpământean, asta până-i găsea o pedeapsă pe potrivă. Iar acum Zeus a dat de știre că

a venit și vremea asta.

Ceilalţi unchi ai mei au dat fuga la palatul tatei, fâlfâindu-și bărbile și dând glas îngrijorărilor. Formau o gloată tare pestriţă: zei-râuri cu mușchi noduroși precum trunchiurile copacilor, zei-mări șiroind de spumă sărată, cu crabi atârnaţi în bărbi, moșuleţi uscăţivi cu carne de focă între dinţi. De fapt, cei mai mulţi nici nu-mi erau unchi, ci mai degrabă un soi de verișori mai în vârstă. Erau titani, ca tata și ca bunicul, ca Prometeu, supravieţuitori ai războiului zeiesc care nu fuseseră nimiciţi sau înlănţuiţi și căzuseră la pace cu trăsnetele lui Zeus.

Titanii se născuseră doar o dată, în zorii lumii. Atunci, străunchiul meu Cronos auzise o profeţie cum că propriul său vlăstar avea să-l uzurpe într-o zi. Când Rhea, soţia lui, a născut primul copil, i l-a smuls din braţe, jilav cum era, și l-a înfulecat dintr-o înghiţitură. Și tot așa i s-au mai născut patru urmași, pe care i-a tot hăpăit, până când, disperată, Rhea a înfășat un pietroi și i l-a dat să-l înghită. Cronos s-a lăsat păcălit, iar pruncul salvat, Zeus, a ajuns pe muntele Dicte și a crescut acolo în taină. Când s-a făcut mare, a ajuns într-adevăr să se răzvrătească, a smuls trăsnetul de pe bolta cerească și i-a vârât tatălui său pe gât ierburi otrăvitoare. Astfel i-a vărsat afară pe fraţii și pe surorile lui, care trăiau în burta lui Cronos. Toţi s-au alăturat îndată

fratelui lor, luându-și numele de olimpieni, după piscul pe care și-au așezat tronurile.

Vechii zei s-au dezbinat și au format tabere. Mulţi și-au unit puterile cu Cronos, însă tata și bunicul i s-au alăturat lui Zeus. Unii au zis că

Helios îl urâse dintotdeauna pe Cronos pentru mândria și lăudăroșenia lui, pe când alţii bârfeau că, având darul profeţiei, știa deja cum o să se termine războiul. Cerul s-a sfâșiat de-atâtea bătălii: aerul fierbea și zeii se încleștau până-și smulgeau unii altora carnea de pe oase. Pământul a fost scăldat în atâtea șiroaie de sânge zeiesc clocotit, că unde au nimerit au crescut flori alese. Într-un final, Zeus s-a dovedit mai tare.

Pe cei care i s-au împotrivit i-a pus în lanţuri, iar pe restul titanilor i-a deposedat de puterile lor, pe care le-a împărţit fraţilor și surorilor lui și pruncilor pe care-i făcuse. Unchiul Nereu, care cândva fusese stăpânul mărilor, a ajuns acum slugă la noul zeu, Poseidon. Unchiul Proteu și-a pierdut palatul și nevestele i-au fost luate ca sclave de iatac. Numai tata și bunicul n-au suferit nicio pierdere și nu și-au știrbit câtuși de puţin rangurile.

Titanii au pufnit trufași. Adică trebuiau să se arate recunoscători?

Helios și Oceanos reușiseră să-și atragă de partea lor sorţii războiului, toată lumea știa asta. Zeus s-ar fi cuvenit să le încredinţeze un potop de noi puteri și îndatoriri, numai că se temea, căci deja erau la fel de puternici ca el. Se tot uitau la tata, așteptându-l să protesteze, să-l vadă

arzând ca para focului. Însă Helios s-a întors la sălile sale subpământene, departe de ochii cerești ai lui Zeus.

Și așa au trecut veacuri. Pământul și-a închis rănile și s-a statornicit pacea. Însă nemulţumirile zeilor sunt eterne, cum le sunt și trupurile, iar pe la ospăţurile de seară unchii mei se strângeau laolaltă lângă tata.

Îmi plăcea că-și plecau ochii când îi vorbeau, că amuţeau absorbiţi când se mișca el în jilţ. Pocalele cu vin se tot goleau și torţele tot păleau. A trecut destulă vreme de-acum, șușoteau unchii mei. Ne-am recăpătat forţele. Gândește-te câte-ai putea să înfăptuiești dacă ţi-ai vărsa tot focul din tine. Ești cel mai puternic dintre cei de viţă veche, ești mai presus până și de Oceanos. Mai presus de însuși Zeus, doar să

ţi-o dorești.

Tata a zâmbit.