Așa încercau la început să mă-nţepe, nu le ieșea, însă se făceau tot mai tăioși pe măsură ce treceau zilele. Am învăţat să-i ocolesc, iar ei și-au găsit curând un loc mai bun printre pruncii naiadelor și ai zeilor-râuri din palatul lui Oceanos. Când mama a mers la surorile ei, s-au dus cu ea și s-au făcut stăpâni peste verișoarele noastre cuminţi, hipnotizându-le ca știuca pe plevuști înainte să le hăpăie. Puneau la cale, în joacă, zeci de chinuri. Haide, Melia, o îndemnau ei. După moda olimpiană, trebuie să-ţi tai părul până la ceafă. Cum o să atragi privirile viitorului tău soţ dacă nu ne lași să te tundem? Când Melia s-a văzut cu claia de păr retezată, ca ţepii de arici, a izbucnit în plâns, iar ei au hohotit de-au răsunat caverne.
I-am lăsat să facă ce poftesc. Îmi plăceau mai mult sălile tăcute ale tatei și stăteam cât puteam de mult la picioarele lui. Într-o zi, poate drept răsplată, s-a oferit să mă ia cu el într-o vizită la cireada de vaci cerești. Era o mare cinste pentru mine, căci însemna că pot merge cu el în carul de aur și să-i văd animalele pentru care-l pizmuiau toţi zeii, cincizeci de juninci albe-albe, cu care-și scălda ochii în mersul său zilnic deasupra pământului. M-am aplecat peste marginea carului bătut în pietre scumpe și am privit cu admiraţie lumea care mi se perinda prin faţa ochilor: pădurile de un verde bogat, munţii colţoși și oceanul albastru. M-am uitat și după muritori, însă eram prea departe ca să-i zăresc.
Cireada trăia pe insula înverzită Trinacria, păstorită de două surori vitrege de-ale mele. Când am sosit, surorile au venit într-un suflet la tata și i s-au agăţat de gât ţipând. Dintre toate odraslele tatei, ele erau printre cele mai frumoase, cu pielea și pletele lor de aur topit. Le chema Lampetia și Faetusa. Luminoasa și Strălucitoarea.
— Pe cine ai adus cu tine?
— Sigur e de-ale lui Perse, uite ce ochi are.
— Desigur! Lampetia – sau ea credeam că e – m-a mângâiat pe păr.
Scumpa mea, să nu-ţi faci nicio grijă cu ochii tăi. Deloc, deloc. Ai o mamă frumoasă foc, însă n-a avut niciodată puteri.
— Semăn cu voi la ochi.
— Ce dulce ești! Nu, scumpa mea, ai noștri luminează ca focul, iar pletele, ca soarele pe ape.
— Faci foarte bine că ţi-l împletești, a intervenit Faetusa. Șuviţele castanii n-arată deloc rău. Păcat că nu poţi să-ţi ascunzi așa și glasul.
— Ar putea să tacă pe vecie. Așa ar reuși, nu, soro?
— Într-adevăr. Au zâmbit amândouă. Mergem să vedem vacile?
Nu mai văzusem niciodată o vacă, de nicio rasă, însă nu conta: erau niște animale atât de frumoase, încât nici nu trebuia să le asemuiesc cu altceva. Aveau pielea curată ca petalele de crin și ochii blânzi, cu gene lungi. Coamele le erau aurite – de mâna surorilor mele –, iar când se aplecau să pască iarba, își arcuiau grumazurile ca niște dansatoare.
Spinările le luceau netede în lumina apusului.
— Ah! am rostit. Pot să pun mâna?
— Nu, a rostit tata.
— Vrei să-ţi spunem cum le cheamă? Ea e Chip-Alb, asta e Ochi-Sclipitori, iar aia e Scumpica. Aici le avem pe Drăguţa, pe Frumușica, pe Corn-de-Aur și pe Scânteiuţa. Apoi mai e Scumpica și…
— Aţi amintit-o deja pe Scumpica, le-am întrerupt. Aţi zis că ea e Scumpica.
Și le-am arătat-o pe viţeaua care rumega liniștită.
Surorile mele s-au uitat una la alta, apoi la tata, mutându-și privirea aurie. Însă el își admira distrat junincile.
— Sigur te înșeli, au ripostat ele. Tocmai am spus că asta e Scumpica.
Iar asta e Steluţa, asta e Scăpăruţa, și…
— Ce-i asta? Drăguţa a făcut o zgaibă? s-a mirat tata.
Surorile mele au început imediat să se agite.
— Ce zgaibă? Vai, nu se poate! Vai, Drăguţo, urât ne-ai făcut-o. Vai, ce blestemăţie te-a rănit?
M-am aplecat să mă uit. Era o cojiţă, mai mică decât unghia mea cea mai mică, însă tata s-a încruntat.
— Aveţi grijă să n-o mai văd mâine.
Surorile mele au încuviinţat repetat din capete, desigur, desigur. Ne cerem iertare.
Ne-am urcat iar în car și tata a luat hăţurile cu capete argintate.
Surorile i-au mai pupat de câteva ori mâinile, iar caii au ţâșnit din loc, avântându-se cu noi pe cer. Prin lumina tot mai slabă, se zăreau deja primele constelaţii.
Mi-am amintit că tata îmi povestise odată că pe pământ trăiau niște oameni numiţi astronomi, care aveau sarcina de a-i studia răsăritul și apusul. Ei se bucurau de cea mai mare cinste printre muritori și locuiau în palate, ca sfetnici de regi, însă uneori tata mai zăbovea prins cu una sau cu alta și le dejuca toate calculele, spre disperarea lor. Atunci, astronomii aceia erau târâţi cu de-a sila la picioarele regilor lor și uciși pentru înșelăciune. Ajuns aici cu istorisirea, tata a zâmbit. Așa și meritau, a spus el. Helios Soarele nu ascultă de nimeni și nimeni nu poate să știe ce și-a pus în gând să facă.
— Tată, am zis, oare am întârziat destul cât să-i omoare pe astronomi?
— Da, a răspuns el scuturând frâiele zornăitoare.
Caii s-au năpustit înainte și lumea s-a topit sub noi, iar la marginea mării s-au ivit umbrele de fum ale nopţii. Nu m-am uitat. Simţeam în piept un nod ca o cârpă stoarsă de tot. Mă gândeam la toţi astronomii aceia. Mi i-am închipuit târându-se ca râmele, încovoiaţi fără vlagă.
Iertare, ţipau ei picaţi în genunchii lor ciolănoși, n-am fost noi de vină, însuși soarele a întârziat.
Soarele nu întârzie niciodată, se împotriveau regii de pe tronurile lor.
Ceea ce susţineţi e o blasfemie. Se cuvine să muriţi. Și securile se prăvăleau iute, retezându-i în două pe oamenii aceia care implorau milă.
— Tată, am zis. Mă simt ciudat.
— Ţi-e foame, mi-a răspuns el. Ospăţul ar fi trebuit să înceapă de-acum. Mare rușine că ne-au ţinut în loc surorile tale!
La cină am mâncat bine, și totuși senzaţia nu mi-a trecut. Pesemne că aveam o privire stranie, căci Perses și Pasifae, întinși pe divanul lor, s-au apucat să râdă pe înfundate.
