— Cum pot și ei.
Torţele păleau de-acum și umbrele ne împresurau ca o apă neagră.
— E adevărat c-ai refuzat să-ţi ceri iertare? Și că n-ai fost prins, ci chiar tu, de bunăvoie, i-ai mărturisit lui Zeus ce-ai făcut?
— Așa e.
— De ce?
Privirea îi era aţintită asupra mea.
— Poate îmi vei zice tu. De ce ar face un zeu așa ceva?
Nu știam ce să răspund. Mie mi se părea nebunie curată să-ţi atragi pedeapsa cerească, însă nu-mi venea să i-o spun când îmi muiasem picioarele în sângele său.
— Zeii nu trebuie să fie toţi la fel, a continuat el.
Ce i-aș fi putut răspunde atunci, nu știu. De pe coridor s-a înălţat un strigăt din depărtare.
— E timpul să pleci. Lui Alecto nu-i place să mă lase prea mult singur. O năpădește răutatea ca buruienile și trebuie să le taie cât mai curând.
Se exprimase tare ciudat, căci pe el urma de fapt să îl pedepsească.
Însă mi-a plăcut, căci erau vorbe de taină. Pe dinafară păreau de piatră, însă ascundeau înăuntru sămânţa.
— Atunci mă duc, am zis. O să fii… bine?
— Cât se poate de bine. Cum te cheamă?
— Circe.
Oare chiar a surâs? Poate doar m-am simţit măgulită. Tremuram de-acum, după ce făcusem atâtea lucruri nemaiîncercate până atunci. I-am întors spatele și am plecat, luând-o iar pe coridoarele de obsidian. În sala ospeţelor, zeii beau și hohoteau mai departe, tolăniţi unii în poala altora. Am stat să mă uit la ei. Mă așteptam să se mire vreunul c-am dispărut, însă nu băgase nimeni de seamă. De ce să fi băgat? Eram o nimica toată, o piatră. O odraslă de nimfă printre atâtea mii și mii.
În mine se înălţa o stare ciudată. Un soi de zumzăit în piept, ca albinele când vine dezgheţul. M-am dus până la vistieria tatei, doldora de bogăţii sclipitoare: pocale de aur ca niște capete de taur, coliere de lapislazuli și chihlimbar, trepiede de argint și castroane cioplite în cuarţ, cu mânere ca niște gâturi de lebădă. Preferatul meu era dintotdeauna un pumnal cu mâner de fildeș cioplit ca să înfăţișeze un chip de leoaică. Un rege i-l dăduse tatei sperând să-l câștige de partea lui.— Și te-a câștigat? l-am întrebat odată pe tata.
— Nu, mi-a răspuns el.
Am luat pumnalul. La lumina lumânării din odaia mea, tăișul de bronz strălucea din plin, iar leoaica își arăta colţii. Am întins palma moale și perfect netedă. Era străină de cicatrice și de răni supurânde, neatinsă în veci de orice semn de bătrâneţe. Mi-am dat seama că nu mă
temeam de durerea care mă aștepta. Altceva mă îngrozea: că tăișul n-o să pătrundă deloc. Că o să treacă prin mine ca printr-un vălătuc de fum.
Nu a trecut. Pielea mi s-a despicat la atingerea tăișului și m-a săgetat o durere ca un fulger argintiu și fierbinte. Sângele mi s-a prelins roșu, căci nu aveam puterea unchiului meu. Rana a picurat multă vreme, apoi carnea a început să se închege la loc. Am stat și am privit, apoi mi-a venit în minte un gând nou. Mi-e rușine să-l mărturisesc, pare atât de elementar, ca un prunc ce-și descoperă propria mână. Însă doar asta eram și eu pe atunci: un prunc.
Iată ce m-am gândit: că până atunci viaţa mea fusese doar negură și adâncuri, însă nu eram una cu apa aceea neagră. Eram o făptură din ea.
Capitolul 3
Când m-am trezit, Prometeu dispăruse. Podeaua fusese spălată de sângele auriu. Gaura în care-i ţintuiseră lanţurile se netezise. O
verișoară naiadă mi-a dat de știre că-l duseseră pe un pisc de stâncă din Caucaz și-l lăsaseră încătușat acolo. Un vultur primise poruncă să vină
în miezul fiecărei zile ca să-i ciugulească ficatul și să i-l mănânce pe loc, așa, crud și aburind cum era. Ce pedeapsă înfiorătoare, a zis ea înfăţișându-mi încântată fiecare detaliu: pliscul însângerat, măruntaiele ferfeniţite care se refăceau, pentru ca apoi să fie smulse iarăși. Îţi închipui așa ceva?
Am închis ochii. Mai bine-i duceam o lance sau o altă armă, să aibă
cu ce să se apere. Însă era o prostie. Nu voia nimic. Doar se predase singur.
Până la luna nouă deja nu se mai vorbea de pedeapsa aplicată lui Prometeu. O driadă înţepase o Graţie cu un ac de păr. Unchiul Boreas și Apollo Olimpianul se îndrăgostiseră amândoi de un tânăr muritor.
Am așteptat până s-au oprit unchii mei din bârfit.
— Se mai știe ceva de Prometeu?
S-au strâmbat de parcă le întinsesem un platou cu mâncare stricată.
— Ce să se mai știe?
Mă durea palma unde mă tăiasem cu pumnalul, deși firește că nu rămăsese niciun semn.
— Tată, Zeus o să-l elibereze vreodată pe Prometeu?
Tata era cu ochii la piesele lui de joc.
— Doar dacă primește ceva mai bun în schimb.
— Ce anume?
