Cât ai clipi din ochi, s-a făcut mai înalt decât mine, însă tot braţ la braţ mergeam. Pasifae ne zicea dispreţuitoare că părem doi îndrăgostiţi, eram cumva de soiul zeilor ălora care se împerechează cu fraţii și surorile lor? I-am răspuns că, odată ce-i trecuse prin cap așa ceva, sigur ne-o luase ea înainte. Era o insultă grosolană, însă Aietes a râs, așa că m-am simţit isteaţă ca Atena, sclipitoarea zeiţă a înţelepciunii.

Mai târziu, lumea avea să spună că Aietes e ciudat din cauza mea. N-am cum să dovedesc neadevărul. Însă, din câte îmi amintesc, el era dinainte o fiinţă stranie, altfel decât toţi zeii pe care-i știam. Încă de mic părea să înţeleagă tot ce le scăpa celorlalţi. Știa numele monștrilor ce trăiau în cele mai întunecate cotloane ale mării. Știa că ierburile pe care Zeus i le turnase lui Cronos pe gât se numeau pharmaka. Cu ele puteai să faci minuni, iar unele creșteau din sângele zeiesc vărsat.

Continua să mă impresioneze.

— Cum de-ţi ajung la ureche asemenea lucruri?

— Ascult.

Și eu ascultasem, însă nu eram moștenitorul favorit al tatei. Aietes era chemat să ia parte de câte ori ţinea sfat. Și unchii mei începuseră

să-l invite în palatele lor. Îl așteptam în odaia mea să se întoarcă și să

mergem împreună pe ţărmul acela pustiu, ca să stăm pe stânci, cu spuma mării la picioare. Îmi lăsam obrazul pe umărul lui și-mi punea întrebări la care nu mă gândisem niciodată și de-abia dacă puteam să le pricep; de pildă: Cum îţi simţi propria zeitate?

— Cum adică?

— Uite, hai să-ţi spun cum mi-o simt pe a mea. Ca o coloană de apă

care se revarsă la nesfârșit, prin care se vede tot, până la pietre. Acum tu.Am încercat tot felul de răspunsuri: ca o suflare de vânt pe un perete de stâncă. Ca un pescăruș care ţipă în cuibul său.

A clătinat din cap.

— Nu. O spui doar pentru că m-ai auzit pe mine. Cum o simţi cu adevărat? Închide ochii și gândește-te.

Am închis ochii. Dacă aș fi fost muritoare, mi-aș fi auzit bătăile inimii. Însă sângele zeilor de-abia dacă curge prin vene și adevărul e că

n-am auzit nimic. Însă nu-mi plăcea defel să-l dezamăgesc. Mi-am apăsat mâna pe piept și, după o vreme, chiar mi s-a părut că simt ceva.

— O scoică, am zis.

— Aha! a făcut el vânturându-și degetul în aer. O scoică sau o cochilie?

— O cochilie.

— Și ce se află în cochilia aceea? Un melc?

— Nimic, am răspuns. Aer.

— Sunt două lucruri diferite. Nimicul e vidul, pustiul, în timp ce aerul e ceea ce umple tot restul. E suflarea, viaţa, spiritul, vorbele pe care le rostim.

Mare filosof frate-meu… Știţi câţi zei din ăștia mai sunt? Doar unul, din câţi am întâlnit eu. Deasupra noastră se întindea bolta albastră, însă eu parcă mă aflam din nou în vechea sală întunecoasă, cu lanţurile și sângele ei.

— Am o taină, am zis.

Aietes a ridicat din sprâncene amuzat. Credea că glumesc. Doar nu știusem niciodată ceva ce nu știa și el.

— A fost înainte să te naști tu.

Aietes nu s-a uitat la mine cât i-am povestit despre Prometeu.

Considera că mintea îi funcţiona cel mai bine dacă nu-i abătea nimic atenţia. Avea ochii pierduţi în zare. Erau ageri ca vulturul după care-și primise numele și reușeau să pătrundă în toate cotloanele lucrurilor, cum scobește apa o carenă găurită.

Când am isprăvit, a rămas tăcut vreme îndelungată.

— Prometeu era zeu al profeţiei, a spus el într-un sfârșit. Pesemne că

a știut că va fi pedepsit și cum anume. Și totuși a făcut-o.

Nu mă gândisem la faptul că, în chiar clipa în care a adus omenirii focul, Prometeu știa că se îndreaptă spre vulturul acela și spre veșnicia dezolantă a piscului de stâncă.

Cât se poate de bine, îmi răspunsese când l-am întrebat cum o să-i fie.

— Cine mai știe?

— Nimeni.

— Ești sigură? Avea un ton grăbit, pe care nu i-l mai auzisem. N-ai spus nimănui?

— Nu. Cui să mai spun? Cine m-ar fi crezut?

— Adevărat, a încuviinţat el. Să nu mai spui nimănui. Să nu mai aduci niciodată vorba de asta, nici măcar cu mine. Norocul tău că n-a aflat tata.

— Crezi că s-ar mânia? Doar Prometeu îi e văr.

— Toţi suntem veri între noi, a pufnit el, până și olimpienii. Din cauza ta, lumea l-ar crede pe tata un neghiob care nu e-n stare să-și stăpânească odraslele. Te-ar azvârli la ciori.

Mi s-a strâns stomacul de groază și fratele meu a râs când a văzut ce faţă am făcut.

— Întocmai, a zis. Și pentru ce? Prometeu și-a primit oricum pedeapsa. Lasă-mă să-ţi dau un sfat. Când mai vrei să sfidezi zeii așa, măcar fă-o pentru un motiv mai bun. N-aș suporta să-mi văd sora făcută scrum pentru un fleac.

Pasifae a fost tocmită de soţie. La asta și ţintise de mult, tot stând în poala tatei și gângurind că de-abia așteaptă să-i facă prunci unui soţ

puternic. Frate-meu Perses se învoise s-o ajute, tot închinând pe la mese pocale în cinstea nurilor ei.

— Minos, a zis tata de pe divanul său de ospăţ. Fiul lui Zeus și regele Cretei.

— Un muritor? a rostit mama ridicându-se în capul oaselor. Ai promis că va fi un zeu.

— Am spus că va fi un fiu al lui Zeus ce va rămâne în eternitate.

— Vorbărie de-a profeţilor, s-a strâmbat Perses. Moare sau nu?

Încăperea a fost străfulgerată de o limbă de foc arzătoare ca miezul vâlvătăilor.

— Ajunge! Minos va fi stăpân peste sufletele celorlalţi muritori în viaţa de apoi. Numele îi va dăinui peste secole. Așa rămâne.