— Fraţii mei, a zis el, de ce vorbiţi așa? Nu ne bucurăm toţi de fum și de bucate alese? Zeus ăsta nu-i așa de rău.

Dacă l-ar fi auzit, și Zeus s-ar fi arătat mulţumit. Însă el nu putea să

citească chipul tatei așa de limpede ca mine. Cuvintele rămase nerostite acolo.

Zeus ăsta nu-i așa de rău până una-alta.

Unchii mei i-au zâmbit și ei frecându-și mâinile. Și s-au dus încovoiaţi, cu speranţa în sân, visând la câte n-o să mai facă ei când o să ajungă iarăși titanii stăpâni.

Aceasta a fost prima lecţie pe care am învăţat-o. Pe sub chipul bine cunoscut și pașnic al lumii se mai află unul care de-abia așteaptă să

sfâșie universul în două.

Acum, unchii mei se îmbulzeau îngroziţi în sala mare a tatei.

Pedeapsa care se prăvălise pe capul lui Prometeu era un semn, ziceau ei. Zeus și ai lui s-au ridicat în sfârșit împotriva noastră. Olimpienii n-o să fie în veci fericiţi până n-o să ne nimicească pe toţi. Mai bine ne alăturăm lui Prometeu, sau nu, mai bine ne arătăm împotrivă, să nu ne pice și nouă în cap trăsnetul lui Zeus.

Eu stăteam, ca de obicei, la picioarele tatei. Stăteam tăcută, ca nu cumva să mă vadă și să mă alunge de-acolo, însă pieptul îmi clocotea

când mă gândeam copleșită la ce se putea întâmpla: să reînvie războiul.

Cum ne-ar sfărâma sălile palatului cu trăsnetele. Atena, fiica războinică

a lui Zeus, ne-ar vâna cu lancea ei cenușie, alături de Ares, fratele ei la fel de ucigaș. Ne-ar pune pe toţi în lanţuri și ne-ar azvârli în genunile înflăcărate de unde n-aveam cum să mai ieșim în vecii vecilor.

Din mijlocul lor, tata a glăsuit calm și strălucitor:

— Haideţi, fraţilor, Prometeu își primește pedeapsa doar pentru că

și-a meritat-o pe deplin. Să nu plecăm acum urechea la uneltiri.

Însă unchii mei și-au făcut griji mai departe. Va fi pedepsit în văzul lumii. E o jignire, vor să ne dea o lecţie. Iată ce păţesc titanii care nu se supun.

De-acum tata ardea cu o flacără puternică, albă.

— E doar mustrarea cuvenită trădătorului, atâta tot. Prometeu s-a abătut de la calea sa dintr-o dragoste prostească pentru muritori. Nu e nicio lecţie pentru titani. Nu pricepeţi?

Unchii mei au încuviinţat. Pe chipuri, dezamăgirea li se împletea cu ușurarea. Nu va curge sânge până una-alta.

Rar se întâmpla o asemenea grozăvie, să fie pedepsit un zeu, așa că

sălile vuiau de zvonuri. Prometeu nu putea fi ucis, însă existau destule cazne la fel de rele ca moartea. Ce vor fi oare: pumnale, săbii, mădulare smulse? Ţepușe încinse sau o roată de foc? Naiadele leșinau una în poala alteia. Zeii-râuri făceau pe ţanţoșii, deși erau vizibil tulburaţi.

Nici nu vă închipuiţi cât de tare se tem zeii de durere. Nimic nu le e mai străin și nimic nu le trezește atâta jind să vadă totul cu ochii lor.

În ziua stabilită, ușile sălii de oaspeţi a tatei s-au dat în lături. Din pereţi străluceau torţe uriașe, bătute în pietre scumpe lustruite, iar la lumina lor s-au strâns nimfele și zeii de toate felurile. Zveltele driade au lunecat graţioase din păduri, iar colţuroasele oreade s-au dat iute jos de pe stânci. Era și mama de faţă, cu surorile ei naiade; zeii-râuri, laţi în umeri, stăteau îngrămădiţi laolaltă cu nereidele albe ca peștii și stăpânii lor de sare. Au venit chiar și măreţii titani: tata, desigur, și

Oceanos, însă și mereu schimbătorul Proteu și Nereu al Mărilor, mătușa Selene, care-și mână caii argintii pe cerul nopţii, și cele patru Vânturi, în frunte cu gerosul unchi Boreas. O mie de ochi lacomi. Nu mai lipseau decât Zeus și olimpienii lui. Ne priveau cu dispreţ

întrunirile subpământene. Se zicea că deja stabiliseră caznele între ei, la propria adunare din ceruri.

Sarcina de a aplica pedeapsa căzuse în seama unei Furii, o zeiţă

infernală a răzbunării, care își are sălașul printre morţi. Familia mea se afla ca de obicei în frunte, așa că stăteam chiar în faţa mulţimii, cu ochii la ușă. În spatele meu, naiadele și zeii-râuri își dădeau coate șușotind. Am auzit că au șerpi în loc de plete. Nu, au cozi de scorpion și din ochi li se prelinge sânge.

Nu era nimeni la ușă. Și dintr-odată a apărut cineva. Avea chipul cenușiu și neîndurător, ca săpat în piatră vie, iar din spinare i se înălţau aripi întunecate, lipite una de cealaltă ca la vulturi. Dintre buze i se ivea din când în când limba despicată. Pe cap i se zvârcoleau șerpi verzui și subţiri ca râmele, împletindu-se în părul ei ca niște panglici vii.— Am adus prizonierul.

Glasul i-a răsunat din tavan ca un schelălăit răgușit de dulău care-și anunţă prada. A intrat în sală cu pași mari. În mâna dreaptă ţinea un bici a cărui împletitură de curele șuiera slab când îl târa pe podea. Iar în stânga avea un lanţ lung, de care-l trăgea pe Prometeu.

Acesta purta la ochi o legătură albă, groasă și niște zdrenţe de tunică

în jurul coapselor. Deși era legat la mâini și la picioare, nu se poticnea deloc. Am auzit-o pe o mătușă zicând că legăturile fuseseră forjate de marele zeu al fierarilor, Hefaistos, astfel încât nici măcar Zeus nu era în stare să le rupă. Furia s-a înălţat bătând din aripile sale vulturești și a ţintuit cătușele sus, în zid. De ele atârna Prometeu, cu braţele încordate și oasele ieșindu-i prin piele. Până și eu, care nu prea cunoscusem nicio neplăcere în viaţă, am simţit cât de mult îl durea.

O să zică tata ceva, mi-am spus în sinea mea. Dacă nu el, vreun alt zeu. Nu se putea să nu-i arate un strop de recunoaștere, o vorbă bună, doar erau rude. Însă Prometeu atârna în tăcere și singurătate deplină.

Furia nu s-a mai sinchisit să ne ţină vreo lecţie. Doar era zeiţa chinurilor și înţelegea cât de grăitoare e violenţa. Biciul a pocnit ca

niște crengi de stejar frânte. Prometeu s-a cutremurat din umeri și pe coaste i-a apărut o tăietură adâncă, lungă cât braţul meu. În jur au sfârâit icnetele, ca apa pe niște pietre încinse. Furia a ridicat din nou biciul. Poc! Din spinare i s-a desprins o fâșie însângerată. S-a apucat să-i sape cu nădejde în came, lovindu-l mereu cu biciul în același loc, decojindu-i carnea în fâșii lungi, brăzdându-i pielea iar și iar. Nu se auzeau decât plesnetul biciului și răsuflarea înăbușită și precipitată a lui Prometeu. Tendoanele gâtului i se reliefaseră. Cineva m-a împins din spate, încercând să vadă mai bine.

Rănile zeilor se vindecă repede, însă Furia știa ce face și se mișca și mai iute. L-a tot lovit până când pielea bătucită a lui Prometeu s-a umplut de sânge. Înţelesesem deja că zeii mai și sângerează, însă nu mai văzusem așa ceva. Cum se număra printre cei mai puternici din stirpea noastră, picurii de sânge care i se prelingeau din carne erau aurii, mânjindu-i spinarea într-o splendoare cumplită.

Furia îl biciuia mai departe. Au trecut ceasuri întregi, poate zile. Însă

nici măcar zeii nu pot privi la nesfârșit ducerea la îndeplinire a unei pedepse. Tot sângele și chinurile acelea au devenit până la urmă anoste.

Și-au amintit de propriile plăceri, de ospeţele la care mergeau să se veselească, de divanele moi, îmbrăcate în purpură, în care de-abia așteptau să-și cufunde trupurile. Așa că au ieșit rând pe rând și, cu o ultimă lovitură de bici, s-a dus și Furia după ei. Doar merita să se ospăteze după atâta muncă.

Legătura se desprinsese de pe faţa unchiului meu. Își ţinea ochii închiși și bărbia afundată în piept. Spinarea îi era sfârtecată. Auzisem de la unchii mei că Zeus îi oferise prilejul de a-l implora în genunchi să-i dea o pedeapsă mai ușoară. Refuzase.

Rămăsesem singură cu el. Aerul mustea de sânge zeiesc gros ca mierea. Pe picioare încă i se prelingeau râuleţe de sânge topit. Simţeam că-mi zvâcnesc venele. Oare știa de mine? M-am apropiat prudentă de el. Pieptul i se înălţa și i se lăsa cu un hârâit slab.

— Cinstite Prometeu.

În sala aceea răsunătoare, glasul îmi era aproape stins.

Și-a ridicat capul spre mine. Când și-a deschis ochii, am văzut că

erau frumoși, mari și întunecaţi, cu gene lungi. Deși avea obrajii netezi și fără fir de păr, părea la fel de bătrân ca bunicul.

— Aș putea să-ţi aduc niște nectar, am zis.

S-a uitat lung la mine.

— Ţi-aș rămâne recunoscător.

Avea un glas sonor, ca lemnul învechit. Nu i-l mai auzisem până