Legătura se desprinsese de pe faţa unchiului meu. Își ţinea ochii închiși și bărbia afundată în piept. Spinarea îi era sfârtecată. Auzisem de la unchii mei că Zeus îi oferise prilejul de a-l implora în genunchi să-i dea o pedeapsă mai ușoară. Refuzase.
Rămăsesem singură cu el. Aerul mustea de sânge zeiesc gros ca mierea. Pe picioare încă i se prelingeau râuleţe de sânge topit. Simţeam că-mi zvâcnesc venele. Oare știa de mine? M-am apropiat prudentă de el. Pieptul i se înălţa și i se lăsa cu un hârâit slab.
— Cinstite Prometeu.
În sala aceea răsunătoare, glasul îmi era aproape stins.
Și-a ridicat capul spre mine. Când și-a deschis ochii, am văzut că
erau frumoși, mari și întunecaţi, cu gene lungi. Deși avea obrajii netezi și fără fir de păr, părea la fel de bătrân ca bunicul.
— Aș putea să-ţi aduc niște nectar, am zis.
S-a uitat lung la mine.
— Ţi-aș rămâne recunoscător.
Avea un glas sonor, ca lemnul învechit. Nu i-l mai auzisem până
atunci, nu strigase nici măcar o dată în caznele sale.
I-am întors spatele. Am luat-o răsuflând iute pe coridoare, spre sala de ospeţe ticsită de zei care râdeau veseli. În cealaltă parte a încăperii, Furia închina un pocal uriaș, pe care era gravat chipul rânjit al unei gorgone. Nu ne oprise să vorbim cu Prometeu, dar nu-i bai, orice faptă
de ocară ţinea de îndatorirea ei. Mi-am închipuit cum îmi urlă numele, cu glasul ei infernal. Mi-am închipuit cum îmi zornăie cătușele la mâini și cum șfichiuiește biciul în aer. Însă aici imaginaţia mi se împotmolea.
Nu simţisem niciodată biciul pe piele. Nici nu știam ce culoare are sângele meu.
Tremuram în așa hal, că a trebuit să ţin pocalul cu ambele mâini. Ce puteam să zic dacă mă oprea cineva? Însă pe holuri era liniște când am făcut cale întoarsă.
În sala mare, Prometeu stătea tăcut în lanţuri. Închisese iar ochii și rănile îi luceau la lumina torţelor. Am șovăit.
— Nu dorm, a zis el. Îmi întinzi tu pocalul?
M-am înroșit. Bineînţeles că nu putea să-l ţină cu mâna lui. Am făcut câţiva pași în faţă, așa de aproape, că-i simţeam căldura umerilor încinși. Podeaua era udă de cât sânge îi cursese. I-am dus pocalul la buze și a băut. M-am uitat cum i se mișcă încet gâtlejul. Avea pielea frumoasă, de culoarea nucilor lustruite. Mirosea a mușchi verde îmbibat de ploaie.
— Ești fiica lui Helios, așa e? a zis după ce a terminat și m-am dat mai în spate.
— Da.
Mă cam durea întrebarea. Dacă i-aș fi fost pe deplin fiică, n-ar mai fi trebuit să întrebe. Aș fi desăvârșită și strălucitoare, scăldată în frumuseţea pe care o revărsase tata asupra mea.
— Îţi mulţumesc pentru bunătate.
Nu știam dacă sunt bună sau nu, simţeam că nu știu nimic. Își cântărea cuvintele, aproape șovăitor, și totuși înfăptuise o trădare atât
de nerușinată. Nu reușeam să înţeleg această nepotrivire profundă. Să
săvârșești fapte îndrăzneţe nu înseamnă să ai purtări îndrăzneţe.
— Ţi-e foame? l-am întrebat. Aș putea să-ţi aduc ceva de mâncare.
— Nu cred că-mi va mai fi niciodată foame.
Nu părea deloc jalnic, cum ar fi fost pentru un muritor. Noi, zeii, mâncăm așa cum dormim: pentru că e una dintre marile plăceri ale vieţii, nu pentru că trebuie. Într-o zi putem să hotărâm să nu mai ascultăm de stomac dacă avem destulă putere. Și nu mă îndoiam de puterile lui Prometeu. După ce stătusem atâtea ceasuri la picioarele tatei, învăţasem să amușinez puterea. Unii unchi de-abia dacă
miroseau pe potriva scaunelor pe care ședeau, însă bunicul Oceanos răspândea un miros profund, ca mâlul bogat de râu, iar tata – o pală
nimicitoare de foc proaspăt hrănit. Parfumul de mușchi verde al lui Prometeu se simţea în toată încăperea.
M-am uitat în jos, la pocal, luându-mi inima-n dinţi.
— I-ai ajutat pe muritori, am zis. De aceea te-au pedepsit.
— Așa este.
— Ai vrea să-mi spui cum sunt muritorii?
Era o întrebare copilărească, însă el a încuviinţat solemn din cap.
— Nu există un singur răspuns. Fiecare este altfel. Doar moartea îi leagă pe toţi laolaltă. Știi cuvântul?
— Îl știu. Însă nu înţeleg.
— Zeii nu au cum să înţeleagă. Trupurile li se sfărâmă și se fac una cu ţărâna. Sufletele li se preschimbă în fum rece și-și iau zborul spre lumea de jos. Acolo nu mănâncă și nici nu beau nimic și nu știu ce-i aceea căldura. Totul le scapă printre degete.
M-a trecut un fior.
— Cum îndură așa ceva?
