printre persani. Seamănă cu mine la nume, a zis el prostește. Și am mai auzit că ar crește niște făpturi numite demoni. Mi-ar plăcea să văd o asemenea creatură.

Tata s-a încruntat. Nu-l mai avea pe Perses la inimă din momentul în care îl luase peste picior când hotărâse în legătură cu Minos.

— Ei de ce au demoni și noi nu avem?

Perses nu s-a sinchisit să-i răspundă. Urma să ia calea apelor, așa că

n-avea nevoie să-l ducă tata nicăieri. Măcar nu va mai trebui să-ţi aud glasul ăla, mi-a zis el la despărţire.

În doar câteva zile, din viaţa mea se alesese praful. Eram iar copil și așteptam cât își mâna tata carul și mama tolănea pe malurile lui Oceanos. Zăceam în palatul pustiu, plictisită de-atâta singurătate, iar când n-am mai putut să îndur, am fugit pe ţărmul părăsit pe care-l împărţisem cu Aietes. Acolo am regăsit stâncile pe care le atinsese Aietes cu degetele sale. Am mers pe nisipul răscolit de tălpile sale.

Firește că nu putea să rămână. Doar era fiul ceresc al lui Helios, strălucitor și radios, bine-grăitor și inteligent, cu speranţe să pună

mâna pe propriul său tron. Iar eu?

Mi-am amintit ochii săi când m-am rugat de el. Îl cunoșteam bine și i-i citeam de minune când se uita la mine. Nu e un motiv destul de bun.

M-am așezat pe stânci și mi-am amintit poveștile pe care le știam cu nimfe care plângeau până se preschimbau în pietre, în păsări bocitoare,

în lighioane necuvântătoare și în copaci zvelţi, închizându-și pe vecie gândurile sub scoarţă. Se părea că nu eram în stare nici măcar de așa ceva. Viaţa mă întemniţase între pereţi de granit. Mai bine aș fi vorbit cu muritorii aceia, mi-am zis. Aș fi putut să mă rog de ei să-mi găsesc soţ. Doar eram fiica lui Helios, nu se putea să nu mă vrea vreun zdrenţăros dintre ei. Orice era mai bun decât viaţa asta.

Și chiar atunci am zărit barca.

Capitolul 4

Știam despre corăbii din lucrările de artă și auzisem de ele din povești. Erau aurii și imense, ca fiarele mării, cu balustrade sculptate în fildeș și os de corn. Erau trase de delfini zâmbitori sau conduse de cincizeci de nereide cu plete negre și chipuri argintii ca razele lunii.

Aceasta avea un catarg subţire ca un puiet. Pânza îi atârna strâmbă și zdrenţuită, peticită pe margini. Ţin minte cum mi-a zvâcnit inima în gât când matelotul și-a ridicat chipul ars de soare. Un muritor.

Omenirea se răspândea de-acum în toată lumea. Trecuseră ani buni de când fratele meu găsise ţărmul acela ca să ne jucăm pe el. M-am ascuns și am privit de pe mal cum cârmea omul acela, ferindu-se de stânci și trăgând de năvoade. Nu aducea defel cu nobilii dichisiţi de la curtea lui Minos. Avea părul lung, negru și încâlcit din cauza valurilor care-l tot împroșcau. Hainele îi erau tocite și gâtul jupuit. Pe braţe i se vedeau cicatrice, de la solzii de pește în care se tăiase. Nu se mișca deloc cu o graţie nepământeană, ci cu forţă și precizie, ca o carenă bine construită de corabie tăind valurile.

Îmi simţeam pulsul în urechi. Mi-am amintit iar poveștile cu nimfe siluite și chinuite de muritori. Însă bărbatul acela avea chipul blând și tânăr, iar mâinile cu care își trăgea prada din apă păreau doar agile,

deloc aspre. Oricum îl aveam pe tata, Veghetorul, cum i se spunea, deasupra pe cer. Dacă eram în primejdie, mi-ar fi sărit în ajutor.

Tânărul se apropiase de ţărm și se uita ţintă în apă, urmărind vreun pește pe care nu-l vedeam. Am respirat adânc și am pășit pe plajă.

— Salutare, muritorule.

Mâinile i-au tremurat pe năvoade, însă nu le-a scăpat.

— Salutare. Cărei zeiţe am cinstea să mă adresez?

Glasul său îmi părea plăcut, blând ca vânturile văratice.

— Eu sunt Circe, m-am prezentat.

— Ah.

Nu a lăsat să i se citească nimic pe chip. Mult mai târziu mi-a mărturisit că nu auzise de mine și se temea să nu mă jignească. A îngenuncheat pe scândurile aspre.

— Preacinstită doamnă. Am intrat cumva fără voie în apele tale?

— Nu, căci nu am nicio apă. Aceasta este o barcă?

Pe chip i s-au perindat mai multe expresii pe care n-am reușit să le deslușesc.

— Da.

— Aș dori să navighez cu ea.

După ce a șovăit o clipă, a îndreptat barca spre ţărm, însă nu știam să

aștept. Am mers cu dificultate prin valuri și m-am urcat singură.

Simţeam prin sandale fierbinţeala punţii și ambarcaţiunea se mișca plăcut, unduindu-se încet, de parcă eram călare pe un șarpe.

— Dă-i înainte, am zis.

Eram atât de mândră, înveșmântată în demnitatea mea divină, de care nici nu știam de fapt. Iar el se ţinea și mai băţos. A tremurat când ni s-au atins mânecile. Îmi evita iute privirea de câte ori îi vorbeam. Și mi-am dat seama cutremurată că îi știam purtările. Doar și eu făcusem de sute de ori la fel – cu tata, cu bunicul și cu toţi preaputernicii zei cu care avusesem de-a face. Marele lanţ al fricii.

— Ah, nu, i-am spus. Eu nu sunt așa. De-abia dacă am vreo putere și nu pot să-ţi fac niciun rău. Nu-ţi fie teamă.

— Îţi mulţumesc, buna mea zeiţă.

Însă mi-a zis-o cu atâta teamă, că am izbucnit în râs. Când mi-a auzit râsul, mai degrabă decât protestele, a părut mai ușurat. Clipele s-au scurs și până la urmă am început să vorbim despre ce vedeam în jur:

peștii care săreau din apă, o pasăre ce coborâse deasupra capetelor noastre. L-am întrebat cum se fac năvoadele și mi-a povestit, tot mai încântat de subiect, căci se îngrijea foarte bine de ele. Când i-am pomenit numele tatei, s-a uitat repede spre soare, tremurând mai abitir, însă când a trecut ziua și a văzut că nu se abătuse nicio urgie pe capul lui, a îngenuncheat zicându-mi că pesemne i-am binecuvântat năvoadele, fiindcă nu le mai văzuse în viaţa lui așa pline.

M-am uitat la pletele lui negre și dese, lucind în lumina amurgului, și la umerii săi puternici. La asta tânjesc toţi zeii din palatele noastre: să li se închine oamenii. M-am gândit că fie nu se purtase el cum se cuvine, fie mai degrabă eu nu avusesem comportamentul adecvat. Nu voiam decât să-i văd din nou chipul.

— Ridică-te, te rog. Nu ţi-am binecuvântat năvoadele, căci nu-mi stă

în puteri. Sunt din stirpea naiadelor, stăpâne doar peste peștii de apă

dulce, și duc lipsă până și de asemenea daruri mărunte.

— Oricum ar fi, aș putea să mă întorc? Te voi găsi aici? Căci de când sunt n-am mai văzut o minune ca tine.

Stătusem aproape de tata și de lumina sa. Îl ţinusem pe Aietes în braţe și aveam pe pat un morman de pături groase de lână, ţesute de mâini nemuritoare. Însă până în clipa aceea nu mai știusem ce-i aceea căldură.

— Da, i-am răspuns. Mă vei găsi aici.

Îl chema Glaucos și a venit zi de zi. Mi-a adus pâine, din care nu mai mâncasem, brânză, din care mai mâncasem, și măsline în care îmi plăcea să-l văd cum își înfige dinţii. L-am întrebat de ai lui și mi-a zis că

tatăl său era bătrân și acrit, își făcea mereu griji și sânge rău când venea vorba de mâncare, mama lui făcea pe vremuri leacuri din plante, însă