acum o răpusese truda, iar sora lui avea deja cinci copii și era mereu bolnavă și necăjită. Și aveau să rămână fără căsuţa în care locuiau dacă

nu reușeau să-i dea stăpânului darea pe care le-o impunea.

Nimeni nu-mi mai încredinţase asemenea mărturisiri. I-am sorbit fiecare poveste ca o bulboană de apă trăgând valurile spre ea, deși abia înţelegeam ce înseamnă sărăcia, truda și groaza de a fi om. Nu-mi erau limpezi decât chipul lui Glaucos, fruntea frumoasă și ochii serioși, un pic umezi de atâtea necazuri, însă mereu zâmbitori când mă privea.

Îmi plăcea mult să-l urmăresc în momentele în care își îndeplinea îndatoririle zilnice, pe care le executa cu propriile mâini, nu folosindu-se de vreo putere străfulgerătoare: cum își dregea năvoadele rupte, cum curăţa puntea bărcii, cum își scăpăra amnarul. Când făcea focul, se chinuia mai întâi să aprindă bucăţele de mușchi uscat aranjate cu grijă, apoi crenguţe, tot clădind un foc din ce în ce mai înalt. Nici meșteșugul ăsta nu-l știam. Tata nu trebuia să se chinuiască deloc să aprindă focul.

Când m-a văzut cum mă uit, și-a frecat stingherit mâinile bătătorite.

— Știu că mă crezi urât.

Nu, mi-am spus. Palatul tatei e plin de nimfe strălucitoare și de zei-râuri vânjoși, și totuși prefer să mă uit mai degrabă la tine decât la ei.

Am clătinat din cap.

A oftat.

— Cred că e minunat să fii zeu și să rămâi veșnic neatins de nimic.

— Fratele meu mi-a spus odată că e ca o apă.

— Da, îmi închipui, a zis el chibzuind. Ca și cum dai pe dinafară, ca un pocal prea plin. Cine e fratele tău? E prima oară când aud de el.

— A plecat departe, să fie rege. Aietes, așa îl cheamă. Mi se părea ciudat să-i rostesc numele după atâta timp. Aș fi plecat cu el, însă nu m-a vrut.

— Mi se pare un prost.

— Cum adică?

Glaucos și-a ridicat ochii spre mine.

— Ești o zeiţă de aur, frumoasă și bună la inimă. Dac-aș avea așa o soră, n-aș lăsa-o să plece de lângă mine.

Ni se atingeau braţele când muncea lângă parapetul bărcii. Când ședeam, rochia mi se răsfrângea peste picioarele lui. Avea pielea caldă

și puţin aspră. Uneori mai scăpăm ceva pe jos ca să-l ridice el și să-mi atingă mâna.

În ziua aceea a îngenuncheat pe plajă și s-a pregătit să aprindă focul pentru prânz. Dintre toate lucrurile, încă îmi plăcea tare mult să-l

privesc cum înfăptuiește cu amnar și cu iască această simplă minune a muritorilor. Părul îi atârna deasupra ochilor și obrajii îi luceau la lumina flăcărilor. Mi-am amintit dintr-odată de unchiul meu care-i încredinţase darul acela.

— L-am întâlnit odată, am întrerupt tăcerea.

Glaucos înfipsese un pește într-o ţepușă și îl rumenea la foc.

— Pe cine?

— Pe Prometeu. Când l-a pedepsit Zeus, i-am dus să bea nectar.

Și-a ridicat privirea.

— Prometeu…

— Da. De obicei înţelegea mai iute. Aducătorul focului, i-am zis.

— E o poveste veche de peste zece generaţii.

— Mai mult de zece. Ai grijă cu peștele.

Ţepușa îi căzuse din mână și peștele se înnegrea pe cărbuni.

Nu l-a mai salvat. Stătea și se uita ţintă la mine.

— Bine, dar suntem de-o vârstă.

Îl păcălise chipul meu. Părea la fel de tânăr ca al lui.

— Nu, am râs eu. Nu suntem.

Dacă înainte șezuse într-o rână, genunchii atingându-ni-se, într-o clipă s-a și săltat de lângă mine așa de iute, că am simţit răcoare pe piele. Am rămas surprinsă.

— Ce contează toţi anii aceia? Nu mi-au fost de niciun folos. Tu știi la fel de multe despre lume ca mine.

I-am întins mâna, dar și-a tras-o pe a lui cu repeziciune.

— Cum poţi să zici așa ceva? Câţi ani ai? O sută? Două sute?

Mi-a venit să râd. Însă Glaucos își încordase grumazul și făcuse ochii mari. Între noi fumega peștele. Nu-i spusesem mare lucru despre viaţa mea. Ce ar fi trebuit să-i povestesc? Aveam parte de aceleași cruzimi și rânjete batjocoritoare pe la spate. Pe atunci, mama era și mai ţâfnoasă

decât de obicei. Tata începuse să arate mai mult interes pentru jocul de dame decât pentru ea și cine să-i simtă veninul dacă nu eu? Se strâmba toată când mă vedea. Circe e insensibilă ca o stâncă. Circe n-are minte nici cât un petic de pământ sterp. Circe are laţele năclăite ca ale unui câine. M-am săturat până peste cap să-i mai aud glasul ăla spart. Dintre atâţia copii, cum de am rămas tocmai cu ea pe cap? Nimeni n-o mai vrea. Fie că o auzea, fie că nu, tata se făcea că plouă și își muta pe tablă

piesele de joc. Pe vremuri, m-aș fi furișat în odaia mea cu obrajii scăldaţi în lacrimi, însă de când apăruse Glaucos în viaţa mea, puteam trece ușor peste toate aceste răutăţi.

— Îmi pare rău, am zis. A fost doar o glumă proastă. Nu l-am întâlnit niciodată. Aș fi vrut eu… Fii fără teamă. Suntem de-o seamă amândoi.

Încet-încet, s-a mai înmuiat. A oftat din greu.

— Ha, a rostit el. Îţi închipui una ca asta? Chiar să fi trăit în vremurile acelea?

Și-a terminat prânzul. A azvârlit resturile la pescăruși, apoi i-a gonit până s-au ridicat în cercuri pe cer și s-a întors să-mi zâmbească cu gura până la urechi, cu valurile argintii în spate și umerii tresăltându-i pe sub tunică. Indiferent câte focuri a mai făcut în faţa mea, n-am mai adus în veci vorba despre unchiul meu.

Într-o zi, barca lui Glaucos a întârziat. Nu a mai priponit-o la ţărm, ci a rămas în picioare pe punte, părând tare încordat și posomorât. Pe obraz avea o vânătaie întunecată ca un val de furtună. O lovitură de la tatăl lui.

— Ah! am rostit și inima mi-a luat-o dintr-odată la goană. Trebuie să