Nici fratele, nici mama n-au mai îndrăznit să spună nimic. Aietes mi-a surprins privirea și l-am auzit limpede, de parcă mi-ar fi vorbit: Vezi?
Nu e un motiv destul de bun.
Mă așteptam să-mi văd sora plângând neconsolată de această
decădere. Însă am văzut-o zâmbind. Nu-mi dădeam seama ce înseamnă asta, eu îmi urmasem gândurile pe alt fir. Îmi simţeam pielea tot mai încinsă. Prezent aici, Minos va fi însoţit de familie, curteni, sfetnici, supuși și astronomi, paharnici, servitori și slugi mărunte. Toate făpturile de dragul cărora renunţase Prometeu la veșnicie. Muritorii.
În ziua nunţii, tata ne-a condus peste mare în carul său de aur.
Ospăţul se ţinea în Creta, în marele palat al lui Minos din Cnossos.
Pereţii erau proaspăt tencuiţi și totul era împodobit cu flori colorate, iar tapiseriile sclipeau în cele mai bogate nuanţe de șofran. Nu veneau doar titanii. Minos era unul dintre fiii lui Zeus, așa că toţi lingăii din Olimp se înfăţișau și ei în semn de cinste. Lungile colonade s-au umplut îndată de zei în toată splendoarea lor, zornăind de podoabe și uitându-se râzând în jur, să vadă cine mai fusese poftit. Grosul mulţimii se strânsese în jurul tatei, nemuritori de toate soiurile își dădeau coate ca să-l felicite pentru strălucita alianţă. Unchii mei păreau tare mulţumiţi: Zeus nu ni s-ar mai fi împotrivit pe toată durata căsniciei.
Pe podiumul nupţial, Pasifae lucea ca un fruct pârguit. Avea pielea aurie și pletele de culoarea soarelui oglindit în bronz lustruit. În jur i se strânseseră vreo sută de nimfe însufleţite, dând năvală tot mai disperate să-i spună cât de frumoasă e.
Eu am rămas mai în spate, departe de vânzoleală. Prin faţă mi se perindau titani: mătușa Selene, unchiul Nereu cu trena de alge, Mnemosina, mama amintirilor, cu cele nouă fiice sprintene. Îmi tot plimbam privirea prin mulţime, căutând.
I-am găsit, într-un final, la marginea sălii. O mulţime cernită de siluete îngrămădite unele în altele, cu capetele plecate. Prometeu îmi spusese că fiecare e altfel, însă nu vedeam decât o gloată nedeslușită, cu aceeași piele pământie și asudată și aceleași veșminte boţite. M-am dat mai aproape. Părul le cădea lins pe capete, iar carnea le atârna moale pe oase. Am încercat să-mi închipui cum ar fi să mă duc la ei și să-mi pun mâna pe pielea aceea muribundă. M-au trecut fiorii numai când m-am gândit. La vremea aceea auzisem ce povesteau în șoaptă
verișoarele mele, despre ce le făceau nimfelor pe care le prindeau singure. Toate siluirile și chinurile la care le supuneau. Nu-mi venea deloc să cred. Păreau fără vlagă, ca pălăriile buretoase ale ciupercilor.
Aveau grijă să-și ţină privirile în pământ, ferindu-le de toţi zeii. La urma urmei, muritorii își aveau poveștile lor despre câte nu păţeau aceia dintre ei care se avântau printre zei. Dacă te uitai când nu trebuie sau puneai piciorul într-un loc nepotrivit, atrăgeai pe loc moartea și năpasta asupra alor tăi zece generaţii la rând.
Părea un imens lanţ al fricii, așa mi-am zis. Zeus era sus de tot și tata imediat sub el. Urmau fraţii, surorile și odraslele lui Zeus, după aceea unchii mei și, tot mai jos, trecând prin rangurile zeilor-râuri și ale stăpânilor peste apele sărate, ale Furiilor, Vânturilor și Graţiilor, ajungeai la fund, unde ședeam noi, nimfele și muritorii laolaltă, și ne uitam suspicioși unii la alţii.
Aietes m-a apucat de braţ.
— Nu e cine știe ce de capul lor, nu? Haide, i-am găsit pe olimpieni.
L-am urmat, simţind cum îmi zvâcnește sângele în vene. Nu mai văzusem niciuna dintre zeităţile acelea care conduceau lumea de pe tronurile lor cerești. Aietes m-a tras spre o fereastră ce dădea într-o curte însorită. Și iată-i: Apollo, stăpân peste lira și arcul lucitor.
Geamăna lui, selenara Artemis, care se avânta fără milă la vânătoare.
Hefaistos, fierarul zeilor, făuritorul lanţurilor ce-l imobilizaseră pe Prometeu. Posomorâtul Poseidon, care stăpânește valurile cu tridentul său, și Demetra, stăpâna belșugului, care hrănește întreaga lume cu recoltele sale. M-am zgâit la ei, cum lunecau graţioși, înveșmântaţi în puterile lor. Unde pășeau ei, și aerul părea să se dea în lături.
— O vezi pe Atena? am șoptit.
Mereu îmi plăcuseră poveștile despre ea, războinica cu ochi cenușii, zeiţa înţelepciunii, mai iute la minte decât fulgerul. Însă nu era de faţă.
Aietes presupunea că poate mândria nu-i permitea să se amestece cu titanii din glod. Probabil era prea înţeleaptă ca să-și prezinte omagiile la grămadă cu gloata. Sau poate că de fapt era de faţă, însă ascunsă
până și de ochii altor zeităţi. Era printre prea-puternicii Olimpului, prin urmare, îi era cu putinţă așa ceva, să urmărească efluviile puterii și să tragă cu urechea la tainele noastre.
Am simţit cum mi se încreţește pielea.
— Crezi că ascultă ce vorbim acum?
— Nu fi prostuţă. A venit să-i vadă pe zeii cei mari. Uite că sosește Minos.
Minos, regele Cretei, fiul lui Zeus, cu o muritoare. Un semizeu, cum li se spunea celor de felul lui, muritori, însă binecuvântaţi prin descendenţa lor cerească. Printre sfetnicii săi, numai el avea o statură
impunătoare, părul des ca o perie sârmoasă și pieptul lat ca o punte de corabie. La ochi îmi amintea de palatul din obsidian al tatei, cum luceau întunecat sub coroana de aur. Însă, când și-a lăsat mâna pe braţul delicat al soră-mii, dintr-odată a început să semene cu un copac în miez de iarnă, golaș și pipernicit. Cred că și-a dat seama și el, căci s-a încruntat mânios, ceea ce a făcut-o pe sora mea să strălucească și mai tare. Mi-am zis că o să fie fericită aici. Sau mai presus de toată lumea, ceea ce pentru ea era totuna.
— Acolo, mi-a atras atenţia Aietes, aplecându-se să-mi șoptească la ureche. Uite.
Mi-a arătat un muritor, un bărbat pe care nu-l observasem până
atunci, stând mai într-o parte, nu chiar cot la cot cu mulţimea. Era tânăr, cu capul ras după moda egipteană și chipul frumos modelat, cu pielea destinsă. Mi-a plăcut. Avea ochii limpezi, nu afumaţi din cauza vinului, ca ai celorlalţi.
— Bineînţeles că-ţi place, m-a persiflat Aietes. E Dedal, una dintre minunile lumii muritorilor, un meșter aproape pe potriva zeilor. Când o să fiu rege, o să mă împresor și eu cu asemenea splendori.
— Ah? Și când o să fii rege?
— Curând. Tata îmi va dărui un regat.
Am crezut că glumește.
— Pot să trăiesc și eu acolo?
— Nu. Va trebui să-ţi faci rost singură de regatul tău.
Mă luase de braţ ca de obicei, însă dintr-odată totul mi s-a părut altfel, glasul îi urca și îi cobora liber, de parcă eram două făpturi legate fiecare cu frânghia ei, și nu una de alta.
— Când? am icnit răgușit.
— După nuntă. Tata are de gând să mă ducă drept acolo.
