Între degete ţinea un fir verde, ca bolovanii de râu. Tocmai îl înfășura pe suveică.

— Vai, nepoată! Desigur. Doar e muritor. Pe toţi îi așteaptă moartea.

— Nu e drept. Nu se poate.

— Sunt două lucruri diferite, a replicat bunica.

Toate naiadele strălucitoare se întorseseră de la discuţiile lor, ca să ne asculte. Am stăruit.

— Trebuie să mă ajuţi. Mărită zeiţă, nu vrei să-l iei în palatul tău și să-l preschimbi în nemuritor?

— Niciun zeu nu poate face atât de mult.

— Îl iubesc. Trebuie să existe o cale.

A oftat.

— Știi câte nimfe n-au sperat la fel înaintea ta, spre marea lor dezamăgire?

Ce-mi păsa mie de nimfele acelea? Ele nu erau fiica lui Helios și nu crescuseră ascultând povești despre desfacerea lumii.

— Oare nu există… nu știu cum să-i spun… vreun meșteșug? Vreo învoială cu Moirele, vreun truc, vreo pharmaka …

Așa spusese Aietes vorbind despre ierburile cu puteri miraculoase ce creșteau din picăturile de sânge vărsate de zei pe pământ.

Șarpele de mare s-a descolăcit de la gâtul bătrânei și a șfichiuit limba neagră din botul ca un vârf de săgeată. Bunica și-a coborât glasul, furioasă.

— Îndrăznești să aduci vorba despre asta?

Am rămas mirată s-o văd atât de iute schimbată.

— Despre ce?

Însă de-a cum se ridica, înfăţișându-se cât era de înaltă.

— Copilă, am făcut tot ce e îngăduit pentru tine. Nu e cu putinţă mai mult. Pleacă de-aici și să nu te mai aud vorbind despre asemenea uneltiri.

Îmi fierbea ţeasta și-mi simţeam gura pungă, de parcă băusem vin grosolan. Am luat-o înapoi printre rândurile de divane și de scaune, pe lângă poalele naiadelor care șușoteau între ele cu zâmbete răutăcioase.

Își închipuie că, dacă e fiica soarelui, poate să răscolească lumea întreagă după cum are ea chef.

Discuţia pe care o purtasem cu bunica mă răvășise prea mult ca să

mai simt vreo rușine. Era adevărat. Nu doar că o să răscolesc întreaga lume, o s-o spintec, o să-i dau foc, o să fac orice, oricât de rău ar fi, ca să-l ţin pe Glaucos lângă mine. Însă nu puteam să-mi scot deloc din minte cum se uitase bunica la mine când rostisem cuvântul acela, pharmaka. Nu prea văzusem o asemenea privire pe chipurile zeilor.

Însă îl observasem pe Glaucos când îmi vorbise despre dări, năvoade goale și tatăl său. Începeam să înţeleg ce înseamnă teama. Oare ce anume putea stârni frica zeilor? Știam deja răspunsul.

O putere mai mare decât a lor.

La urma urmelor, învăţasem ceva de la mama. Mi-am aranjat părul în bucle strânse, mi-am pus cea mai frumoasă rochie și cele mai strălucitoare sandale. M-am dus la ospăţul tatei, unde se strângeau toţi unchii, pe divanele lor purpurii. Le-am turnat vin, le-am zâmbit și mi-am încolăcit braţele de gâtul lor. Unchiu’ Proteu, am zis. Era zeul cu carne de focă între dinţi. Ești tare curajos și ai luptat cu vitejie în război. N-ai vrea să-mi povestești despre bătăliile acelea și unde anume

v-aţi luptat? Unchiu’ Nereu, dar dumneata? Doar ai fost stăpânul mărilor înainte să te uzurpe Poseidon Olimpianul. Vreau tare mult să

aflu ce isprăvi măreţe au săvârșit ai noștri, spune-mi unde s-a vărsat sângele în șiroaie.

I-am tras de limbă până mi-au povestit. Am aflat numele atâtor și atâtor locuri semănate cu sângele zeilor și unde se aflau acestea. Și, într-un târziu, am auzit chiar de unul care se găsea nu departe de ţărmul lui Glaucos.

Capitolul 5

— Haide, am zis. Venise arșiţa amiezii și pământul ni se sfărâma sub picioare. Este foarte aproape. Un loc numai bun să dormi și să-ţi odihnești oasele istovite.

M-a urmat ursuz. Mereu era cu arţag când se înălţa soarele sus pe boltă.

— Nu-mi place să-mi las barca atât de departe.

— Barca nu păţește nimic, îţi promit. Uite! Am ajuns. Nu a meritat să

venim aici să vedem florile astea? Sunt tare frumoase, ca niște clopoţei galben-stins.

L-am tras după mine prin lanul de flori. Adusesem apă și un coș cu merinde. Știam că de deasupra ne veghează ochiul tatei. Dacă își abătea privirea spre noi, voiam ca totul să pară un picnic nevinovat. Nu aveam de unde să știu ce-i spusese bunica.

L-am servit pe Glaucos și l-am privit cum mănâncă. Oare cum ar arăta dac-ar fi zeu? m-am întrebat. Ceva mai departe creștea o pădure destul de deasă cât să ne ferească de ochii tatei. Când urma să se preschimbe, aveam să-l trag acolo și să-i arăt că nu mai sunt în stăpânirea jurământului meu.

Am pus o pernă pe pământ.

— Întinde-te, i-am spus. Dormi. Nu ţi-ar plăcea să dormi un pic?

— Mă doare capul, s-a plâns el. Și-mi intră soarele în ochi.

I-am dat părul de pe frunte și m-am așezat ca să-i fac umbră în calea soarelui. Atunci a oftat ușurat. Cum era mereu ostenit, într-o clipă i s-au și închis ochii.

Am aplecat florile peste pielea lui. Haide, am zis în gând. Haide, acum.

El dormea mai departe, cum îl mai văzusem de zeci de ori. Când visasem la clipa aceea, îmi închipuisem că florile îl vor preschimba cu o simplă atingere. Că sângele lor nemuritor o să-i intre în vene, o să se înalţe de la pământ ca un zeu, o să-mi ia mâinile în ale sale și o să-mi spună: Acum îmi pot arăta recunoștinţa așa cum ţi se cuvine.

Am făcut iar florile să freamăte. Am cules câteva și i le-am pus pe piept. Am suflat peste el, ca să-l învălui în parfumul și polenul lor.

— Preschimbă-te, i-am șoptit. Trebuie să devii zeu. Preschimbă-te.

El dormea mai departe. Florile atârnau fără vlagă în jurul nostru, sfârșite și gingașe ca niște aripi de fluturi. În stomac îmi picura un firicel de suc acru. Poate nu găsisem ce trebuia, mi-am zis. Mai bine aș

fi venit în recunoaștere, dar nu mai avusesem răbdare. M-am ridicat și am urcat pe deal, căutând vreun petic semănat cu flori roșii ca sângele, încărcate de seva puterii. Însă am văzut doar florile acelea obișnuite, care se găseau pe toate dealurile.

M-am prăbușit lângă Glaucos și am plâns. Neamul naiadelor poate vărsa lacrimi la nesfârșit și chiar mi se părea că n-o să mai sfârșesc niciodată cu plânsul, atât de necăjită mă simţeam. Dădusem greș.

Aietes se înșelase. Nu existau ierburi cu puteri miraculoase și aveam să-l pierd pe vecie pe Glaucos, iar frumuseţea lui blândă și trecătoare se va veșteji și se va pierde în ţărână. Deasupra luneca tata, pe făgașul său. În jurul nostru, florile acelea firave și meschine fremătau pe tulpinile lor.