— Da.
— Aș dori să navighez cu ea.
După ce a șovăit o clipă, a îndreptat barca spre ţărm, însă nu știam să
aștept. Am mers cu dificultate prin valuri și m-am urcat singură.
Simţeam prin sandale fierbinţeala punţii și ambarcaţiunea se mișca plăcut, unduindu-se încet, de parcă eram călare pe un șarpe.
— Dă-i înainte, am zis.
Eram atât de mândră, înveșmântată în demnitatea mea divină, de care nici nu știam de fapt. Iar el se ţinea și mai băţos. A tremurat când ni s-au atins mânecile. Îmi evita iute privirea de câte ori îi vorbeam. Și mi-am dat seama cutremurată că îi știam purtările. Doar și eu făcusem de sute de ori la fel – cu tata, cu bunicul și cu toţi preaputernicii zei cu care avusesem de-a face. Marele lanţ al fricii.
— Ah, nu, i-am spus. Eu nu sunt așa. De-abia dacă am vreo putere și nu pot să-ţi fac niciun rău. Nu-ţi fie teamă.
— Îţi mulţumesc, buna mea zeiţă.
Însă mi-a zis-o cu atâta teamă, că am izbucnit în râs. Când mi-a auzit râsul, mai degrabă decât protestele, a părut mai ușurat. Clipele s-au scurs și până la urmă am început să vorbim despre ce vedeam în jur:
peștii care săreau din apă, o pasăre ce coborâse deasupra capetelor noastre. L-am întrebat cum se fac năvoadele și mi-a povestit, tot mai încântat de subiect, căci se îngrijea foarte bine de ele. Când i-am pomenit numele tatei, s-a uitat repede spre soare, tremurând mai abitir, însă când a trecut ziua și a văzut că nu se abătuse nicio urgie pe capul lui, a îngenuncheat zicându-mi că pesemne i-am binecuvântat năvoadele, fiindcă nu le mai văzuse în viaţa lui așa pline.
M-am uitat la pletele lui negre și dese, lucind în lumina amurgului, și la umerii săi puternici. La asta tânjesc toţi zeii din palatele noastre: să li se închine oamenii. M-am gândit că fie nu se purtase el cum se cuvine, fie mai degrabă eu nu avusesem comportamentul adecvat. Nu voiam decât să-i văd din nou chipul.
— Ridică-te, te rog. Nu ţi-am binecuvântat năvoadele, căci nu-mi stă
în puteri. Sunt din stirpea naiadelor, stăpâne doar peste peștii de apă
dulce, și duc lipsă până și de asemenea daruri mărunte.
— Oricum ar fi, aș putea să mă întorc? Te voi găsi aici? Căci de când sunt n-am mai văzut o minune ca tine.
Stătusem aproape de tata și de lumina sa. Îl ţinusem pe Aietes în braţe și aveam pe pat un morman de pături groase de lână, ţesute de mâini nemuritoare. Însă până în clipa aceea nu mai știusem ce-i aceea căldură.
— Da, i-am răspuns. Mă vei găsi aici.
Îl chema Glaucos și a venit zi de zi. Mi-a adus pâine, din care nu mai mâncasem, brânză, din care mai mâncasem, și măsline în care îmi plăcea să-l văd cum își înfige dinţii. L-am întrebat de ai lui și mi-a zis că
tatăl său era bătrân și acrit, își făcea mereu griji și sânge rău când venea vorba de mâncare, mama lui făcea pe vremuri leacuri din plante, însă
acum o răpusese truda, iar sora lui avea deja cinci copii și era mereu bolnavă și necăjită. Și aveau să rămână fără căsuţa în care locuiau dacă
nu reușeau să-i dea stăpânului darea pe care le-o impunea.
Nimeni nu-mi mai încredinţase asemenea mărturisiri. I-am sorbit fiecare poveste ca o bulboană de apă trăgând valurile spre ea, deși abia înţelegeam ce înseamnă sărăcia, truda și groaza de a fi om. Nu-mi erau limpezi decât chipul lui Glaucos, fruntea frumoasă și ochii serioși, un pic umezi de atâtea necazuri, însă mereu zâmbitori când mă privea.
Îmi plăcea mult să-l urmăresc în momentele în care își îndeplinea îndatoririle zilnice, pe care le executa cu propriile mâini, nu folosindu-se de vreo putere străfulgerătoare: cum își dregea năvoadele rupte, cum curăţa puntea bărcii, cum își scăpăra amnarul. Când făcea focul, se chinuia mai întâi să aprindă bucăţele de mușchi uscat aranjate cu grijă, apoi crenguţe, tot clădind un foc din ce în ce mai înalt. Nici meșteșugul ăsta nu-l știam. Tata nu trebuia să se chinuiască deloc să aprindă focul.
Când m-a văzut cum mă uit, și-a frecat stingherit mâinile bătătorite.
— Știu că mă crezi urât.
Nu, mi-am spus. Palatul tatei e plin de nimfe strălucitoare și de zei-râuri vânjoși, și totuși prefer să mă uit mai degrabă la tine decât la ei.
Am clătinat din cap.
A oftat.
— Cred că e minunat să fii zeu și să rămâi veșnic neatins de nimic.
— Fratele meu mi-a spus odată că e ca o apă.
— Da, îmi închipui, a zis el chibzuind. Ca și cum dai pe dinafară, ca un pocal prea plin. Cine e fratele tău? E prima oară când aud de el.
— A plecat departe, să fie rege. Aietes, așa îl cheamă. Mi se părea ciudat să-i rostesc numele după atâta timp. Aș fi plecat cu el, însă nu m-a vrut.
— Mi se pare un prost.
— Cum adică?
Glaucos și-a ridicat ochii spre mine.
— Ești o zeiţă de aur, frumoasă și bună la inimă. Dac-aș avea așa o soră, n-aș lăsa-o să plece de lângă mine.
Ni se atingeau braţele când muncea lângă parapetul bărcii. Când ședeam, rochia mi se răsfrângea peste picioarele lui. Avea pielea caldă
și puţin aspră. Uneori mai scăpăm ceva pe jos ca să-l ridice el și să-mi atingă mâna.
