Simţeam că le urăsc. Am apucat un mănunchi și l-am smuls din rădăcini. Am smuls petalele. Am sfâșiat corolele. Crâmpeiele umede mi s-au lipit de mâini și m-au mânjit de sevă. Mirosul lor m-a învăluit, pur și sălbatic, oţetit ca vinul vechi. Am mai sfârtecat o mână de flori, cu degetele lipicioase și încinse. Simţeam în urechi un zumzet sumbru, ca un stup.

Îmi vine greu să descriu ce s-a întâmplat mai departe. Din adâncurile sângelui meu parcă s-a trezit o anume cunoaștere. Mi-a șoptit: puterea

florilor acelora stă în seva lor, ea poate să preschimbe orice făptură în sinele său cel mai adevărat.

N-am mai stat să-mi pun întrebări. Soarele începea să apună.

Glaucos își desfăcuse buzele în vis, așa că am luat o mână de flori și le-am stors deasupra lui. Seva s-a prelins și s-a strâns laolaltă. I-am picurat în gură un strop lăptos și încă unul. O picătură rătăcită i-a nimerit pe buze și i-am împins-o pe limbă cu degetul. A tușit. Sinele tău cel mai adevărat, i-am zis. Așa să fie.

M-am ghemuit, pregătind încă o mână de flori. Dacă trebuie, o să-i storc în gură tot lanul. Însă, chiar când mi-am zis așa, pe piele i s-a mișcat o umbră. Se făcea tot mai întunecată văzând cu ochii. Din maronie i-a devenit mov, ca o vânătaie tot mai întinsă, până când s-a făcut albastră ca marea. Mâinile i se umflau, la fel picioarele și umerii.

Din bărbie au început să-i răsară fire lungi de păr verzui-arămii. Pe piept, prin tunica despicată, am văzut cum îi apar bășicuţe. M-am uitat uimită. Erau scoici.

Glaucos, am șoptit. Braţul i se simţea ciudat sub degete, tare, gros și oarecum rece. L-am scuturat. Trezește-te.

A deschis ochii. Cât a suflat o dată nu s-a clintit din loc. Apoi a sărit în picioare, măreţ ca un talaz de furtună – un zeu al mării, așa cum fusese întotdeauna. Circe, a strigat el, m-am preschimbat!

N-am mai apucat să mergem în pădure, n-am mai apucat să-l trag spre mine pe mușchi. Plesnea de puterile cele noi și pufnea ca un taur în aerul primăverii.

— Uite, a zis el întinzându-și mâinile. Nicio julitură. Nicio cicatrice.

Și nu mă simt deloc obosit. Nu mi s-a mai întâmplat de când sunt să

nu mă simt obosit! Aș putea să trec oceanul înot. Vreau să mă văd.

Cum arăt?

— Ca un zeu, am spus.

M-a înșfăcat de braţe și m-a rotit prin aer – dinţii albi îi sticleau pe chipul albastru. Apoi s-a oprit, căci îi venise o idee.

— Acum pot să vin cu tine. Pot să vin în palatele zeilor. Vrei să mă

iei?Nu puteam să-l refuz. L-am dus la bunica. Îmi cam tremurau mâinile, însă îmi pregătisem minciunile. Adormise într-o poiană și se trezise preschimbat astfel.

— Poate că dorinţa mea de a-l preschimba într-un nemuritor a fost un soi de profeţie. Se mai întâmplă când ești vlăstarul tatei.

Nici nu m-a ascultat. Nici n-a intrat la bănuieli. Nimeni nu mă

bănuise niciodată de nimic.

— Frate, a ţipat ea îmbrăţișându-l. Noul meu frate! E voia Moirelor.

Ești bine-venit aici până îţi vei găsi palatul tău.

De-acum nu ne mai duceam pe ţărm. Stăteam la palat, zi de zi, cu Zeul Glaucos. Ne așezam pe malurile râului luminat ca-n amurg al bunicului și îl prezentam mătușilor, unchilor și verișoarelor mele, turuind numele tuturor nimfelor, deși până atunci aș fi zis că nici nu știam cum le cheamă. Iar ei s-au strâns în jurul lui și l-au îmbiat să le spună cum anume se petrecuse schimbarea miraculoasă. El chiar se pricepea să depene povestea: proasta dispoziţie în care se aflase, cum îl izbise somnul ca un bolovan în moalele capului și cum îl săltaseră

puterile de la pământ ca niște talazuri – un dar venit chiar de la Moire.

Își dezgolea în faţa lor pieptul albastru, brăzdat de mușchi zeiești, și le întindea mâinile netede ca scoicile rostogolite de valuri.

— Vedeţi cum am devenit cine eram cu adevărat!

Mă topeam când îi vedeam chipul în asemenea clipe, luminat de forţă și de fericire. Îmi creștea și mie inima-n piept. Voiam tare mult să-i spun că eu îi făcusem darul acela, însă vedeam cât îl încânta să creadă

că ajunsese zeu prin propriile puteri și nu voiam să-i răpesc fericirea.

Încă visam să mă culc cu el prin păduri întunecate, însă de-acum îmi făceam gânduri și mai îndrăzneţe: căsnicie, soţ.

— Vino, i-am spus. Trebuie să-i cunoști pe tata și pe bunicul meu.

I-am ales chiar eu veșmintele, în culori care să-i pună în valoare pielea. L-am prevenit în privinţa etichetei pe care trebuia s-o urmeze și am rămas mai în spate, să văd cum se prezintă. S-a descurcat bine, alegându-se cu laude. L-au dus în faţa lui Nereu, bătrânul titan și zeu al mării, care i l-a prezentat la rândul său lui Poseidon, noul stăpân, iar

împreună l-au ajutat să-și modeleze noul palat de sub ape, încrustat cu aur și comori purtate de valuri în urma naufragiilor.

Mergeam la el zi de zi. Pielea mă ustura de la apa sărată și adesea Glaucos era prea prins cu laudele musafirilor săi și nu-mi arunca decât un zâmbet fugar, dar nu mă supăram. Acum aveam destul timp, tot timpul din lume. Îmi făcea plăcere să șed la mesele acelea de argint și să văd cum nimfele și zeii se dau peste cap să-i câștige atenţia. Pe vremuri ar fi rânjit batjocoritor și l-ar fi făcut spintecă-maţe. Acum se rugau de el să le spună povești din viaţa de muritor, tot mai gogonate pe măsură ce le depăna: despre mama lui, încovoiată de spinare ca o băbătie, și despre tatăl lui, care-l bătea în fiecare zi. Toţi își duceau icnind mâna la inimă.

— E bine acum, a zis el. Am trimis un val să spulbere barca tatei, care a murit pe loc în momentul izbiturii. Pe mama am binecuvântat-o.

Acum are alt soţ și o sclavă care s-o ajute la spălat. Mi-a înălţat un altar, care și fumegă deja. Sătenii speră să le ofer ape bogate.

— Așa vei face?

Nimfa care întrebase își ţinea mâinile încleștate sub bărbie. Pe vremuri fusese o tovarășă scumpă a lui Perses și a soră-mii, cu chipul lucindu-i de răutate, însă acum, că vorbea cu Glaucos, până și ea se preschimbase cu totul. Plesnea de pârguită ce era, ca o pară.

— Mai întâi să vedem ce-mi oferă.

Uneori, când era foarte mulţumit, în locul picioarelor îi creștea o coadă săltăreaţă și așa s-a întâmplat și acum. M-am uitat cum mătură

podeaua de marmură cu ea, în licăriri cenușiu-pal, cu solzii ei suprapuși abia irizaţi.

— Tatăl tău chiar e mort? l-am întrebat când a plecat toată lumea.

— Desigur. A meritat, la câte blasfemii a îndrugat.

Își lustruia un trident nou-nouţ, primit în dar de la însuși Poseidon.

Ziua stătea tolănit pe divane și bea din pocale mari cât ţeasta lui. Râdea ca unchii mei, hohotind cu gura până la urechi. Nu era vreun amărât care domnea peste răcușori, ci unul dintre zeii cei mai puternici ai mărilor, putând să cheme oricând balene în ajutor, să salveze corăbii de stâncile și de bancurile de nisip ascunse sub ape și să salte plutele mateloţilor gata să se înece în valuri.

— Nimfa aceea rotundă la faţă și frumoasă. Cum o cheamă?

Căzusem pe gânduri. Îmi închipuiam cum ar putea să-mi ceară

mâna. Poate pe plajă. Pe ţărmul unde ne-am văzut pentru prima oară