În ziua aceea a îngenuncheat pe plajă și s-a pregătit să aprindă focul pentru prânz. Dintre toate lucrurile, încă îmi plăcea tare mult să-l
privesc cum înfăptuiește cu amnar și cu iască această simplă minune a muritorilor. Părul îi atârna deasupra ochilor și obrajii îi luceau la lumina flăcărilor. Mi-am amintit dintr-odată de unchiul meu care-i încredinţase darul acela.
— L-am întâlnit odată, am întrerupt tăcerea.
Glaucos înfipsese un pește într-o ţepușă și îl rumenea la foc.
— Pe cine?
— Pe Prometeu. Când l-a pedepsit Zeus, i-am dus să bea nectar.
Și-a ridicat privirea.
— Prometeu…
— Da. De obicei înţelegea mai iute. Aducătorul focului, i-am zis.
— E o poveste veche de peste zece generaţii.
— Mai mult de zece. Ai grijă cu peștele.
Ţepușa îi căzuse din mână și peștele se înnegrea pe cărbuni.
Nu l-a mai salvat. Stătea și se uita ţintă la mine.
— Bine, dar suntem de-o vârstă.
Îl păcălise chipul meu. Părea la fel de tânăr ca al lui.
— Nu, am râs eu. Nu suntem.
Dacă înainte șezuse într-o rână, genunchii atingându-ni-se, într-o clipă s-a și săltat de lângă mine așa de iute, că am simţit răcoare pe piele. Am rămas surprinsă.
— Ce contează toţi anii aceia? Nu mi-au fost de niciun folos. Tu știi la fel de multe despre lume ca mine.
I-am întins mâna, dar și-a tras-o pe a lui cu repeziciune.
— Cum poţi să zici așa ceva? Câţi ani ai? O sută? Două sute?
Mi-a venit să râd. Însă Glaucos își încordase grumazul și făcuse ochii mari. Între noi fumega peștele. Nu-i spusesem mare lucru despre viaţa mea. Ce ar fi trebuit să-i povestesc? Aveam parte de aceleași cruzimi și rânjete batjocoritoare pe la spate. Pe atunci, mama era și mai ţâfnoasă
decât de obicei. Tata începuse să arate mai mult interes pentru jocul de dame decât pentru ea și cine să-i simtă veninul dacă nu eu? Se strâmba toată când mă vedea. Circe e insensibilă ca o stâncă. Circe n-are minte nici cât un petic de pământ sterp. Circe are laţele năclăite ca ale unui câine. M-am săturat până peste cap să-i mai aud glasul ăla spart. Dintre atâţia copii, cum de am rămas tocmai cu ea pe cap? Nimeni n-o mai vrea. Fie că o auzea, fie că nu, tata se făcea că plouă și își muta pe tablă
piesele de joc. Pe vremuri, m-aș fi furișat în odaia mea cu obrajii scăldaţi în lacrimi, însă de când apăruse Glaucos în viaţa mea, puteam trece ușor peste toate aceste răutăţi.
— Îmi pare rău, am zis. A fost doar o glumă proastă. Nu l-am întâlnit niciodată. Aș fi vrut eu… Fii fără teamă. Suntem de-o seamă amândoi.
Încet-încet, s-a mai înmuiat. A oftat din greu.
— Ha, a rostit el. Îţi închipui una ca asta? Chiar să fi trăit în vremurile acelea?
Și-a terminat prânzul. A azvârlit resturile la pescăruși, apoi i-a gonit până s-au ridicat în cercuri pe cer și s-a întors să-mi zâmbească cu gura până la urechi, cu valurile argintii în spate și umerii tresăltându-i pe sub tunică. Indiferent câte focuri a mai făcut în faţa mea, n-am mai adus în veci vorba despre unchiul meu.
Într-o zi, barca lui Glaucos a întârziat. Nu a mai priponit-o la ţărm, ci a rămas în picioare pe punte, părând tare încordat și posomorât. Pe obraz avea o vânătaie întunecată ca un val de furtună. O lovitură de la tatăl lui.
— Ah! am rostit și inima mi-a luat-o dintr-odată la goană. Trebuie să
te odihnești. Șezi lângă mine, să-ţi aduc niște apă.
— Nu, a răspuns cu un glas tăios pe care nu i-l mai auzisem. Azi nu, s-a terminat de-acum. Tata spune că m-am lăsat pe tânjală și nu mai prindem mare lucru. O să murim de foame numai din vina mea.
— Vino totuși să stai un pic. Lasă-mă să te ajut.
— N-ai ce să faci. Chiar tu mi-ai spus. Nu ai nicio putere.
L-am privit cum se îndepărtează pe valuri. Apoi mi-am ieșit cu totul din fire și am dat fuga la palatul bunicului. Am luat-o pe coridoarele boltite, spre încăperile femeilor, pline de zăngănitul suveicilor și al pocalelor, de zornăitul brăţărilor ce atârnau la încheieturi. Am trecut de naiade, de musafirele nereide și driade, îndreptându-mă spre podiumul pe care trona, așezată pe un scăunel de stejar, bunica.
Tethys o chema, marea doică a apelor lumii, născută, aidoma soţului ei, în zorii veacurilor, din însăși Mama Glie. Poalele albastre ale mantiei i se revărsau la picioare, iar la gât purta, în chip de eșarfă, un șarpe de apă încolăcit. În faţă avea un război de ţesut din aur la care lucra. Era bătrână la faţă, însă deloc zbârcită. Din pântecele ei mlădios se născuseră nenumărate fiice și numeroși fii, care încă-i aduceau urmași spre binecuvântare. Și eu mă închinasem odată în faţa ei. Îmi atinsese fruntea cu vârful degetelor. Bun venit, copila mea.
Acum am îngenuncheat iarăși.
— Sunt Circe, fiica lui Perse. Trebuie să mă ajuţi. Un muritor are nevoie să prindă pește din mare. Eu nu pot să-l binecuvântez, însă tu ai acest dar.
— E de viţă nobilă?
