Am așteptat. Tot mai speram că Glaucos o să se gândească la mine.

Eram gata să mă mărit cu el cât ai zice pește. Însă m-am trezit că mai sper și altceva, deși n-aș fi crezut așa ceva în ziua dinainte: că o să-și verse toată sarea din vene rugându-se să se întoarcă Scylla, că n-o să

renunţe cu niciun chip la ea, la singura lui dragoste adevărată.

— Înţeleg, a spus Glaucos. E păcat, însă, cum spuneai, sunt altele ca ea pe lumea asta.

A răsunat un ţiuit metalic. Își trecea degetele peste dinţii tridentului.

— Mezina lui Nereu e frumoasă, a spus el. Cum o cheamă? Tetis?

Tata a ţâţâit din limbă.

— E prea sărătură pentru gusturile mele.

— Ei, a făcut Glaucos. Îţi mulţumesc pentru preaînţeleptul tău sfat. Îl voi urma.

Și au trecut pe lângă mine. Tata s-a așezat în jilţul său de aur, lângă

bunicul. Glaucos s-a dus la divanele de purpură. A ridicat ochii când un zeu-râu a spus ceva și a râs. Așa mi-a rămas chipul său în amintire, cu dinţii sclipindu-i ca perlele în lumina torţelor și pielea albăstrită.

În următorii ani, a ţinut cont într-adevăr de sfatul tatei. S-a culcat cu o mie de nimfe, aducând pe lume odrasle cu plete și cozi verzui, îndrăgite de pescari, căci le umpleau adesea năvoadele. Uneori le vedeam hârjonindu-se ca delfinii în cele mai adânci talazuri. Nu veneau niciodată la mal.

Râul negru curgea între maluri. Florile palide își clătinau căpșoarele.

Eu nu vedeam nimic din toate astea. Speranţele mi se veștejeau rând pe rând. N-aveam să-mi împart până la urmă nemurirea cu Glaucos. N-aveam să ne căsătorim nicicând. N-aveam să ne culcăm nicicând împreună prin păduri. Iubirea pe care o simţise pentru mine murise înecată.

Nimfele și zeii lunecau pe lângă mine, bârfind alene în aerul parfumat, luminat de torţe. Aveau aceleași chipuri ca întotdeauna, însufleţite și strălucitoare, însă dintr-odată mi s-au părut niște străini.

Șiragurile de podoabe le păcăneau ca niște pliscuri de pasăre, iar buzele roșii li se căscau larg, încadrându-le râsetele. Și Glaucos râdea undeva în mulţime, însă nu reușeam să-i deslușesc glasul în larma aceea.

Zeii nu trebuie să fie toţi la fel.

Începuse să-mi ardă faţa. Nu mă durea neapărat, mă ustura și nu-mi trecea deloc. Mi-am apăsat degetele pe obraji. De când nu mă mai gândisem la Prometeu? Mi-a apărut dintr-odată în minte: cu spinarea sfârtecată și chipul neclintit, cu ochii săi negri și atoateînvăluitori.

Prometeu nu plânsese sub ploaia de lovituri, deși trupul îi fusese scăldat în sânge ca o statuie poleită în aur. Iar zeii stătuseră și se uitaseră la el, cu atenţia ascuţită ca briciul. Cât le-ar mai fi plăcut dacă

le-ar fi încăput pe mână biciul Furiei.

Eu nu eram ca ei.

Chiar nu ești? am auzit glasul profund și răsunător al unchiului meu.

Atunci trebuie să te gândești, Circe. Ce n-ar face ei niciodată?

Jilţul tatei era învelit în lână de miel de cel mai pur negru. Am îngenuncheat lângă gâturile lor aninate.

— Tată, am mărturisit, eu am preschimbat-o pe Scylla în monstru.

În jur, toate glasurile au amuţit. Nu știu dacă le atrăsesem atenţia și celor așezaţi pe divanele mai îndepărtate ori dacă Glaucos se uita la mine, însă toţi unchii mei, dezmeticiţi din vorbăria toropitoare, își îndreptaseră privirile spre mine. Simţeam o bucurie vie. Pentru prima oară în viaţa mea, voiam să le captez atenţia.

— L-am preschimbat pe Glaucos în zeu cu pharmaka rele, apoi am preschimbat-o pe Scylla. Eram geloasă că o iubește pe ea și am vrut să

fie urâtă. Am făcut-o din egoism și amărăciune și voi suporta consecinţele.

— Pharmaka, a spus tata.

— Da. Florile galbene care cresc din sângele vărsat de Cronos preschimbă orice făptură în sinele său cel mai adevărat. Am smuls din rădăcină o sută de flori și le-am vârât în scăldătoarea ei.

Mă așteptasem să aducă cineva un bici, să cheme o Furie. Să-mi primesc locul în lanţuri pe stâncă, lângă unchiul meu. Însă tata și-a turnat doar vin în pocal.

— Nu contează. Florile acelea nu mai au nicio putere. Eu și Zeus ne-am îngrijit de asta.

M-am uitat la el.

— Tată, eu am făcut-o. Cu mâinile mele le-am rupt tulpinile, am mânjit cu seva lor buzele lui Glaucos și el s-a preschimbat.

— Ai avut o premoniţie, cum se întâmplă cu toţi copiii mei, a spus cu glasul liniștit și tare ca un zid de piatră. Lui Glaucos îi era scris să se preschimbe în clipa aceea. Ierburile n-au avut niciun efect.

— Nu, m-am opus eu, dar nu s-a întrerupt și a ridicat vocea, acoperind-o pe a mea.

— Dacă muritorii pot ajunge zei atât de ușor, oare nu s-ar apuca toate zeiţele să-și îndoape favoriţii cu așa ceva? Și nu s-ar preschimba jumătate din nimfe în monștri? Nu ești prima fată geloasă din palatul ăsta.

Unchii mei râdeau pe sub mustăţi.

— Numai eu știu unde se află florile acelea.

— Nici vorbă, a zis unchiul Proteu. Eu ţi-am împărtășit cunoștinţele astea. Crezi că te-aș fi învăţat ceva dacă știam că poţi să-mi folosești spusele ca să rănești pe cineva?

— Și dacă plantele acelea erau atât de puternice, a spus Nereu, mi s-ar fi preschimbat și peștii din golful Scyllei. Însă sunt teferi și nevătămaţi.

M-am înroșit la faţă.

— Nu, am dat eu deoparte mâna acoperită de alge a lui Nereu. Eu am preschimbat-o pe Scylla, iar acum trebuie să-mi îndur pedeapsa.

— Fiica mea, de-acum începi să-ţi dai în petic, au șfichiuit aerul vorbele tatei. Dacă s-ar afla pe lume puterea de care spui tu, crezi că ar nimeri chiar pe mâna cuiva de-alde tine?

Din spate s-au făcut auzite râsete înăbușite, iar chipurile unchilor s-au umplut de o veselie neînfrânată. Însă, mai presus de toate, tata îmi vorbea de parcă mi-ar fi azvârlit un gunoi în faţă. De-alde tine. În oricare altă zi din viaţa mea m-aș fi făcut covrig și m-aș fi pus pe bocit.

Însă în acea zi dispreţul său a fost ca o scânteie pe iasca uscată. Am deschis gura fără să vreau:

— Te înșeli.

Se întorsese să-i vorbească bunicului. Acum și-a întors încet privirea spre mine. Chipul a început să-i strălucească tot mai tare.

— Ce-ai spus?