— Mă doare capul, s-a plâns el. Și-mi intră soarele în ochi.
I-am dat părul de pe frunte și m-am așezat ca să-i fac umbră în calea soarelui. Atunci a oftat ușurat. Cum era mereu ostenit, într-o clipă i s-au și închis ochii.
Am aplecat florile peste pielea lui. Haide, am zis în gând. Haide, acum.
El dormea mai departe, cum îl mai văzusem de zeci de ori. Când visasem la clipa aceea, îmi închipuisem că florile îl vor preschimba cu o simplă atingere. Că sângele lor nemuritor o să-i intre în vene, o să se înalţe de la pământ ca un zeu, o să-mi ia mâinile în ale sale și o să-mi spună: Acum îmi pot arăta recunoștinţa așa cum ţi se cuvine.
Am făcut iar florile să freamăte. Am cules câteva și i le-am pus pe piept. Am suflat peste el, ca să-l învălui în parfumul și polenul lor.
— Preschimbă-te, i-am șoptit. Trebuie să devii zeu. Preschimbă-te.
El dormea mai departe. Florile atârnau fără vlagă în jurul nostru, sfârșite și gingașe ca niște aripi de fluturi. În stomac îmi picura un firicel de suc acru. Poate nu găsisem ce trebuia, mi-am zis. Mai bine aș
fi venit în recunoaștere, dar nu mai avusesem răbdare. M-am ridicat și am urcat pe deal, căutând vreun petic semănat cu flori roșii ca sângele, încărcate de seva puterii. Însă am văzut doar florile acelea obișnuite, care se găseau pe toate dealurile.
M-am prăbușit lângă Glaucos și am plâns. Neamul naiadelor poate vărsa lacrimi la nesfârșit și chiar mi se părea că n-o să mai sfârșesc niciodată cu plânsul, atât de necăjită mă simţeam. Dădusem greș.
Aietes se înșelase. Nu existau ierburi cu puteri miraculoase și aveam să-l pierd pe vecie pe Glaucos, iar frumuseţea lui blândă și trecătoare se va veșteji și se va pierde în ţărână. Deasupra luneca tata, pe făgașul său. În jurul nostru, florile acelea firave și meschine fremătau pe tulpinile lor.
Simţeam că le urăsc. Am apucat un mănunchi și l-am smuls din rădăcini. Am smuls petalele. Am sfâșiat corolele. Crâmpeiele umede mi s-au lipit de mâini și m-au mânjit de sevă. Mirosul lor m-a învăluit, pur și sălbatic, oţetit ca vinul vechi. Am mai sfârtecat o mână de flori, cu degetele lipicioase și încinse. Simţeam în urechi un zumzet sumbru, ca un stup.
Îmi vine greu să descriu ce s-a întâmplat mai departe. Din adâncurile sângelui meu parcă s-a trezit o anume cunoaștere. Mi-a șoptit: puterea
florilor acelora stă în seva lor, ea poate să preschimbe orice făptură în sinele său cel mai adevărat.
N-am mai stat să-mi pun întrebări. Soarele începea să apună.
Glaucos își desfăcuse buzele în vis, așa că am luat o mână de flori și le-am stors deasupra lui. Seva s-a prelins și s-a strâns laolaltă. I-am picurat în gură un strop lăptos și încă unul. O picătură rătăcită i-a nimerit pe buze și i-am împins-o pe limbă cu degetul. A tușit. Sinele tău cel mai adevărat, i-am zis. Așa să fie.
M-am ghemuit, pregătind încă o mână de flori. Dacă trebuie, o să-i storc în gură tot lanul. Însă, chiar când mi-am zis așa, pe piele i s-a mișcat o umbră. Se făcea tot mai întunecată văzând cu ochii. Din maronie i-a devenit mov, ca o vânătaie tot mai întinsă, până când s-a făcut albastră ca marea. Mâinile i se umflau, la fel picioarele și umerii.
Din bărbie au început să-i răsară fire lungi de păr verzui-arămii. Pe piept, prin tunica despicată, am văzut cum îi apar bășicuţe. M-am uitat uimită. Erau scoici.
Glaucos, am șoptit. Braţul i se simţea ciudat sub degete, tare, gros și oarecum rece. L-am scuturat. Trezește-te.
A deschis ochii. Cât a suflat o dată nu s-a clintit din loc. Apoi a sărit în picioare, măreţ ca un talaz de furtună – un zeu al mării, așa cum fusese întotdeauna. Circe, a strigat el, m-am preschimbat!
N-am mai apucat să mergem în pădure, n-am mai apucat să-l trag spre mine pe mușchi. Plesnea de puterile cele noi și pufnea ca un taur în aerul primăverii.
— Uite, a zis el întinzându-și mâinile. Nicio julitură. Nicio cicatrice.
Și nu mă simt deloc obosit. Nu mi s-a mai întâmplat de când sunt să
nu mă simt obosit! Aș putea să trec oceanul înot. Vreau să mă văd.
Cum arăt?
— Ca un zeu, am spus.
M-a înșfăcat de braţe și m-a rotit prin aer – dinţii albi îi sticleau pe chipul albastru. Apoi s-a oprit, căci îi venise o idee.
— Acum pot să vin cu tine. Pot să vin în palatele zeilor. Vrei să mă
iei?Nu puteam să-l refuz. L-am dus la bunica. Îmi cam tremurau mâinile, însă îmi pregătisem minciunile. Adormise într-o poiană și se trezise preschimbat astfel.
— Poate că dorinţa mea de a-l preschimba într-un nemuritor a fost un soi de profeţie. Se mai întâmplă când ești vlăstarul tatei.
Nici nu m-a ascultat. Nici n-a intrat la bănuieli. Nimeni nu mă
bănuise niciodată de nimic.
— Frate, a ţipat ea îmbrăţișându-l. Noul meu frate! E voia Moirelor.
Ești bine-venit aici până îţi vei găsi palatul tău.
De-acum nu ne mai duceam pe ţărm. Stăteam la palat, zi de zi, cu Zeul Glaucos. Ne așezam pe malurile râului luminat ca-n amurg al bunicului și îl prezentam mătușilor, unchilor și verișoarelor mele, turuind numele tuturor nimfelor, deși până atunci aș fi zis că nici nu știam cum le cheamă. Iar ei s-au strâns în jurul lui și l-au îmbiat să le spună cum anume se petrecuse schimbarea miraculoasă. El chiar se pricepea să depene povestea: proasta dispoziţie în care se aflase, cum îl izbise somnul ca un bolovan în moalele capului și cum îl săltaseră
puterile de la pământ ca niște talazuri – un dar venit chiar de la Moire.
Își dezgolea în faţa lor pieptul albastru, brăzdat de mușchi zeiești, și le întindea mâinile netede ca scoicile rostogolite de valuri.
— Vedeţi cum am devenit cine eram cu adevărat!
Mă topeam când îi vedeam chipul în asemenea clipe, luminat de forţă și de fericire. Îmi creștea și mie inima-n piept. Voiam tare mult să-i spun că eu îi făcusem darul acela, însă vedeam cât îl încânta să creadă
că ajunsese zeu prin propriile puteri și nu voiam să-i răpesc fericirea.
