Încă visam să mă culc cu el prin păduri întunecate, însă de-acum îmi făceam gânduri și mai îndrăzneţe: căsnicie, soţ.
— Vino, i-am spus. Trebuie să-i cunoști pe tata și pe bunicul meu.
I-am ales chiar eu veșmintele, în culori care să-i pună în valoare pielea. L-am prevenit în privinţa etichetei pe care trebuia s-o urmeze și am rămas mai în spate, să văd cum se prezintă. S-a descurcat bine, alegându-se cu laude. L-au dus în faţa lui Nereu, bătrânul titan și zeu al mării, care i l-a prezentat la rândul său lui Poseidon, noul stăpân, iar
împreună l-au ajutat să-și modeleze noul palat de sub ape, încrustat cu aur și comori purtate de valuri în urma naufragiilor.
Mergeam la el zi de zi. Pielea mă ustura de la apa sărată și adesea Glaucos era prea prins cu laudele musafirilor săi și nu-mi arunca decât un zâmbet fugar, dar nu mă supăram. Acum aveam destul timp, tot timpul din lume. Îmi făcea plăcere să șed la mesele acelea de argint și să văd cum nimfele și zeii se dau peste cap să-i câștige atenţia. Pe vremuri ar fi rânjit batjocoritor și l-ar fi făcut spintecă-maţe. Acum se rugau de el să le spună povești din viaţa de muritor, tot mai gogonate pe măsură ce le depăna: despre mama lui, încovoiată de spinare ca o băbătie, și despre tatăl lui, care-l bătea în fiecare zi. Toţi își duceau icnind mâna la inimă.
— E bine acum, a zis el. Am trimis un val să spulbere barca tatei, care a murit pe loc în momentul izbiturii. Pe mama am binecuvântat-o.
Acum are alt soţ și o sclavă care s-o ajute la spălat. Mi-a înălţat un altar, care și fumegă deja. Sătenii speră să le ofer ape bogate.
— Așa vei face?
Nimfa care întrebase își ţinea mâinile încleștate sub bărbie. Pe vremuri fusese o tovarășă scumpă a lui Perses și a soră-mii, cu chipul lucindu-i de răutate, însă acum, că vorbea cu Glaucos, până și ea se preschimbase cu totul. Plesnea de pârguită ce era, ca o pară.
— Mai întâi să vedem ce-mi oferă.
Uneori, când era foarte mulţumit, în locul picioarelor îi creștea o coadă săltăreaţă și așa s-a întâmplat și acum. M-am uitat cum mătură
podeaua de marmură cu ea, în licăriri cenușiu-pal, cu solzii ei suprapuși abia irizaţi.
— Tatăl tău chiar e mort? l-am întrebat când a plecat toată lumea.
— Desigur. A meritat, la câte blasfemii a îndrugat.
Își lustruia un trident nou-nouţ, primit în dar de la însuși Poseidon.
Ziua stătea tolănit pe divane și bea din pocale mari cât ţeasta lui. Râdea ca unchii mei, hohotind cu gura până la urechi. Nu era vreun amărât care domnea peste răcușori, ci unul dintre zeii cei mai puternici ai mărilor, putând să cheme oricând balene în ajutor, să salveze corăbii de stâncile și de bancurile de nisip ascunse sub ape și să salte plutele mateloţilor gata să se înece în valuri.
— Nimfa aceea rotundă la faţă și frumoasă. Cum o cheamă?
Căzusem pe gânduri. Îmi închipuiam cum ar putea să-mi ceară
mâna. Poate pe plajă. Pe ţărmul unde ne-am văzut pentru prima oară
în depărtare.
— Vorbești de Scylla?
— Da, Scylla, a zis el. Se unduiește ca apa, nu-i așa? Argintie ca un izvor curgând la vale. Circe, a zis el ridicând ochii să se uite în ai mei, n-am fost nicicând mai fericit ca acum.
I-am zâmbit și eu. Nu-l vedeam decât pe băiatul pe care-l iubeam, strălucind în sfârșit în toată splendoarea lui. Toate onorurile cu care-l încărcau, toate altarele înălţate în numele său, toţi admiratorii care-l împresurau, toate le primeam eu în dar, pentru că el era al meu.
Am început s-o văd pe nimfa Scylla peste tot. Iat-o râzând la cine știe ce glumă a lui Glaucos, iat-o ducându-și mâna la gât și scuturându-și pletele. Era tare frumoasă, ce-i drept, o podoabă în palatele noastre.
Nimfele și zeii-râuri oftau după ea, iar ei tare-i mai plăcea să-i aţâţe și să le spulbere speranţele doar cu o privire. Când se mișca, zornăia din cauza sutelor de daruri cu care o încărcau: brăţări de coral, șiraguri de perle atârnându-i la gât. S-a așezat lângă mine și mi le-a arătat, una câte una.
— Superbe, i-am zis aproape fără să mă uit.
Și totuși, la următorul ospăţ, am văzut-o iar, cu podoabele îndoite, întreite, ar fi scufundat o barcă de pescar sub greutatea lor. Cred că de-acum era mânioasă că tot nu mă prinsesem. Ajunsese să-mi vâre sub nas perlele mari cât merele.
— Ai văzut minune mai mare ca astea?
Adevărul era că începusem să mă întreb dacă nu cumva e îndrăgostită de mine.
— Sunt foarte frumoase, am zis cu jumătate de gură.
N-a avut încotro. Și-a luat inima-n dinţi și mi-a zis-o verde-n faţă.
— Glaucos spune c-o să le culeagă pe toate din mare doar ca să-mi facă pe plac.
Ne aflam în sala lui Oceanos, iar aerul devenise lipicios de atâtea parfumuri. Am tresărit.
— Sunt de la Glaucos?
Vai, câtă bucurie pe ea!
— Toate sunt de la el. Adică n-ai auzit? Credeam că tu vei afla prima, doar sunteţi atât de apropiaţi. Sau poate nu sunteţi prieteni chiar așa de buni cum ţi-ai închipuit?
A așteptat, fără să mă scape din ochi. Știam că se mai uitau și alţii, ţinându-și răsuflarea de emoţie. În palatele noastre, asemenea certuri erau mai preţioase decât aurul.
Scylla a zâmbit.
