— Spun că plantele acelea au puteri.

Dintr-odată s-a făcut alb. Alb ca miezul vâlvătăii, ca tăciunii cei mai curaţi și mai fierbinţi. S-a ridicat, însă tot înălţându-se mai departe, de parcă voia să facă gaură în tavan, în scoarţa pământului, fără să se oprească decât după ce ar fi scobit stelele. Apoi am simţit căldura cum mă învăluie cu un sunet de valuri nimicitoare, cum îmi pârjolește pielea, de mi-a stat răsuflarea în piept. Am icnit, însă nu mai aveam aer.

Mi-l luase.

— Îndrăznești să mă contrazici? Tu, care nu ești în stare să aprinzi nici măcar o flacără sau să strângi un strop de apă? Cea mai de jos, ștearsă și nerespectată dintre odraslele mele, căreia nu-i găsesc soţ nici dacă-l plătesc? Când te-ai născut, mi-a fost milă de tine și ţi-am îngăduit să trăiești cum ai chef, iar acum te-ai făcut neascultătoare și mândră. Vrei să te urăsc și mai mult?

Încă o clipă și s-ar fi topit pietrele, iar verii mei din apă s-ar fi uscat până la os. Carnea îmi fierbea plesnită ca un fruct în cuptor, glasul mi-a pierit în gâtlej, pârjolit până s-a făcut pulbere. Simţeam o durere pe care nici nu mi-o închipuisem vreodată, o agonie dogoritoare, care-mi mistuia orice gând.

Am căzut în genunchi la picioarele tatei.

— Tată, am hârâit, iartă-mă. M-am înșelat când am crezut așa ceva.

Încet-încet, căldura s-a potolit. Am zăcut prăbușită pe mozaicul podelei, cu peștii și fructele sale vineţii. Eram pe jumătate oarbă. În loc de mâini aveam gheare topite. Zeii-râuri au clătinat din cap, scoţând sunete de apă scurgându-se pe pietre. Helios, ce copii ciudaţi ai.

Tata a oftat.

— E vina lui Perse. Cei dinaintea ei n-au avut nimic.

Nu m-am urnit de-acolo. Ceasurile s-au scurs unul după altul și nimeni nu s-a uitat la mine și nici nu mi-a zis pe nume. Au discutat de-ale lor, despre vinul și despre bucatele lor fine. Torţele s-au stins și divanele s-au golit. Tata s-a ridicat și a pășit peste mine, stârnind o adiere ușoară, care mi-a spintecat pielea ca un cuţit. Crezusem că poate bunica o să-mi aline sufletul cu o vorbă bună sau o să-mi aducă balsam pentru calmarea arsurilor trupului, însă se dusese deja la culcare.

Poate o să pună să mă păzească, mi-am spus. Însă de ce? Nu reprezentam un pericol pentru nimeni.

Mă treceau valuri reci de durere, apoi calde, apoi iar reci. Tremuram din tot trupul și așa au trecut orele. Mădularele îmi erau carne vie înnegrită, iar spinarea mi se umpluse de bășici. Mi-era frică să-mi duc mâna la faţă. Se apropiau zorile, când se revărsau ai mei înăuntru, la masa de dimineaţă, sporovăind despre noile distracţii ale zilei. O să

strâmbe din buze când o să treacă pe lângă mine, cum zăceam acolo neputincioasă.

Centimetru cu centimetru, m-am ridicat încet de la podea. Mi se punea un nod în gât ca un tăciune aprins când mă gândeam că trebuie să mă întorc în palatul tatei. Nu puteam să mă duc acasă. Nu mai știam decât un singur loc pe lume: pădurile la care visasem de-atâtea ori. O

să mă adăpostesc la umbra lor deasă, iar mușchiul lor moale o să-mi aline pielea distrusă. Am fixat bine imaginea în faţa ochilor și am luat-o șchiopătând într-acolo. Aerul sărat de pe plajă îmi împungea gâtlejul ca niște ace și fiecare adiere de vânt îmi răscolea chinuitor arsurile. Întrun sfârșit am simţit cum mă învăluie umbra și m-am încovrigat pe mușchi. Plouase puţin și pământul umed se simţea plăcut pe piele. De-atâtea ori mă închipuisem acolo în braţele lui Glaucos, însă toate lacrimile pe care le-aș fi putut vărsa pentru visul meu apus se topiseră

în văpaie. Am închis ochii și m-am lăsat doborâtă de durerea năprasnică și ascuţită. Încet-încet, firea mea zeiască a început să

lucreze. Am respirat mai ușor și ochii mi s-au limpezit. Încă mă dureau

mâinile și picioarele, dar când mi-am trecut degetele peste ele, am dat de piele, nu de carne arsă.

Soarele a apus, lucind din spatele copacilor. S-a lăsat noaptea cu stelele ei. Luna era întunecată, momentul în care mătușa Selene își vizitează soţul în vis. La gândul ăsta, cred, m-am întremat destul cât să

mă ridic, căci n-aș fi îndurat să poarte vorba mai departe: Proasta chiar s-a dus să arunce o privire! De parcă încă-și face iluzii că au vreun efect!

Pielea mă furnica în aerul nopţii. Iarba era uscată, culcată la pământ de arșiţa din miezul verii. Am găsit dealul și l-am urcat opintindu-mă.

La lumina stelelor, florile păreau mărunte, de un cenușiu mort, fără

vlagă. Am smuls o tulpină și am rămas cu ea în mână. Stătea pleoștită, cu seva uscată. Ce-am crezut c-o să se întâmple? O să-mi strige sărind cât colo: Tatăl tău se înșală. Tu i-ai preschimbat pe Scylla și pe Glaucos.

Nu ești o sărmană pârlită, ci un nou Zeus pe pământ?

Și totuși, cum stăteam îngenuncheată, mi-a ajuns ceva la urechi. Nu era un sunet, ci un soi de tăcere, un zumzet slab, ca intervalul dintre o notă și următoarea dintr-un cântec. Am așteptat să se piardă în aer, în ordinea restabilită de gândirea mea. Însă a continuat.

Atunci mi-a trecut prin minte un gând nebunesc, cum stăteam acolo, sub cerul liber. O să mănânc ierburile astea. Așa, orice zace cu adevărat în mine va ieși la iveală și gata.

Le-am dus la gură. Însă mi-a pierit curajul. Oare ce eram cu adevărat? Până la urmă nu m-am îndurat să aflu.

Când m-a găsit unchiul Achelous, zorii stăteau să se reverse. Era atât de grăbit, încât făcuse spume în barbă.

— A sosit fratele tău. Te cheamă la el.

L-am urmat în palatul tatei, încă poticnindu-mă puţin. Am trecut pe lângă mesele lustruite, apoi pe lângă iatacul cu baldachin în care dormea mama. Aietes stătea lângă tabla de joc a tatei. Cu vârsta, se ascuţise la faţă, iar puful de pe bărbie i se preschimbase într-o barbă

deasă ca un mănunchi de ferigi. Chiar și pentru un zeu, se îmbrăca

opulent, într-o mantie în nuanţe de indigo și violet brodată cu fir de aur. Însă când s-a întors spre mine m-am cutremurat, simţind dintr-odată vechea dragoste dintre noi. Dacă n-ar fi fost tata de faţă, m-aș fi azvârlit în braţele lui.

— Frate, am spus. Mi-a fost dor de tine.

Aietes s-a încruntat.

— Ce-ai păţit la faţă?

Când mi-am dus mâna acolo am dat de piele cojită, dureroasă la atingere. M-am înroșit. Nu voiam să-i spun de faţă cu tata, care ședea în jilţul său arzător. Până și lumina slabă pe care o răspândea de obicei îmi stârnea iar chinurile.

A intervenit tata, ca să nu mai trebuiască să-i răspund.

— Ei? Iată că a venit. Zi.

Am tremurat auzindu-i glasul nemulţumit, însă Aietes părea liniștit, de parcă mânia tatei era un obiect ca oricare altul din încăpere.

— Am venit, a spus el, pentru că am auzit cum s-au preschimbat Scylla și Glaucos din voia lui Circe.

— Din voia Moirelor. Știi prea bine că Circe nu are asemenea puteri.

— Te înșeli.

M-am uitat lung la el, așteptând ca mânia tatei să se abată asupra lui.

Însă fratele meu a vorbit mai departe:

— La mine în regat, în Colhida, am reușit să înfăptuiesc asemenea lucruri, chiar mult mai mult de-atât. Am stors lapte din pământ, am fermecat simţurile oamenilor, am modelat războinici din ţărână. Am chemat balauri și i-am înhămat la car. Am rostit vrăji care învăluie bolta în beznă și am pregătit la foc poţiuni care învie morţii.

Dacă ar fi venit din gura altcuiva, asemenea declaraţii ar fi părut minciuni sfruntate. Însă fratele meu vorbea cu convingerea neclintită

pe care i-o știam.