Vorbele lui m-au lovit ca o ploaie de pietre, însă n-aveam de gând să

renunţ așa ușor la el.

— Pot să fiu cea mai bună pentru tine, pot să-ţi fiu pe plac, ţi-o jur.

N-o să găsești alta mai credincioasă. Voi face orice.

Cred totuși că mă iubea puţin. Căci nici n-am apucat să mă umilesc într-o mie de feluri, cum îmi stătea pe inimă, să-i aduc atâtea dovezi de pasiune câte strânsesem în suflet, să mă târăsc credincioasă în faţa lui cum voiam, că am simţit cum mă învăluie cu puterea lui. Și cu același gest leneș cu care strânsese pernele, m-a trimis înapoi în odăile mele.

Am plâns întinsă la pământ. Florile acelea îl preschimbaseră în sinele său adevărat – albastru, cu aripioare de pește, deloc al meu. Am crezut că mor de durere, căci nu era amorţeala apăsătoare pe care o simţisem după plecarea lui Aietes, ci un tăiș ascuţit care-mi spinteca pieptul.

Însă firește că nu puteam să mor. Aveam să trăiesc, să îndur fiecare clipă arzătoare. Din pricina acestor suferinţe alege neamul meu să-și preschimbe carnea în pietre și în copaci.

Scylla cea frumoasă, Scylla căprioara-cea-gingașă, Scylla inimă-de-viperă. De ce făcuse una ca asta? Nu din dragoste, căci îi citisem dispreţul în ochi când vorbea despre aripioarele lui. Poate pentru că-i iubea pe fraţii mei, care mă dispreţuiau. Poate fiindcă tatăl ei era un râu de nimic și mama ei o nimfă a mării cu chip de rechin și o încânta să-i răpească ceva preţios fiicei soarelui.

Nu mai conta. Știam doar c-o urăsc, deoarece eram și eu ca orice terchea-berchea jalnic, îndrăgostit de cineva care nu-l iubește deloc. Ce mi-am zis: dacă n-ar mai fi ea, altfel ar sta lucrurile.

Am plecat din palatul tatei. Era în răgazul de după ce se lasă soarele și se înalţă mătușa mea palidă. Nu avea cine să mă vadă. Am cules florile care te preschimbau în făptura adevărată și m-am dus cu ele în golfuleţul unde se spunea că se scaldă Scylla în fiecare zi. Am rupt corolele și le-am golit în ape, picătură cu picătură, seva albă. Astfel, Scylla n-avea cum să-și mai ascundă răutatea de viperă. O să iasă la iveală toată urâţenia ei. Genele o să i se îngroașe, pletele o să-și piardă

luciul și nasul o să-i crească precum un rât. O să răsune palatele de urletele ei furioase și marii zei o să mă biciuiască, însă o să le-ndur pe toate cu bucurie, căci cu fiecare plesnet de bici pe piele o să-i dovedesc și mai limpede lui Glaucos cât de mult îl iubesc.

Capitolul 6

În noaptea aceea n-a venit nicio Furie să mă ia în primire. Nici a doua zi dimineaţă și nici toată după-amiaza. La apus m-am dus s-o caut pe mama și am găsit-o în faţa oglinzii.

— Unde este tata?

— A plecat la Oceanos. Acolo se ţine ospăţul. A strâmbat din nas, scoţându-și limba rozalie printre dinţi: Ai picioarele mizerabile. Nu poţi nici măcar să le speli?

Nu le-am mai spălat. Nu mai înduram să aștept nicio clipă. Dacă

Scylla se dusese la ospăţ, huzurind în poala lui Glaucos? Dacă se căsătoriseră deja? Dacă seva nu-și făcuse efectul?

Acum, când îmi amintesc câte griji mi-am făcut, mi se pare tare ciudat.

Sălile erau mai ticsite decât de obicei, îmbâcsite de parfumul uleiului de trandafir pe care toate nimfele îl credeau însemnul farmecului lor personal. Pe tata nu-l vedeam, dar mătușa Selene își făcea simţită

prezenţa. Se afla chiar în centru, împresurată de o mulţime de chipuri ce o priveau de jos, ca o pasăre gata să îndoape pliscurile puișorilor ei.

— Trebuie să mă înţelegeţi. M-am dus să mă uit doar pentru că apa fierbea atât de tare. M-am gândit că o fi vreo… întâlnire. Știţi cum e Scylla.

Mi s-a tăiat răsuflarea. Verișoarele mele chicoteau și își aruncau priviri înţepătoare. Orice va fi, mi-am spus, nu te trăda deloc.

— Însă ea se zbătea tare ciudat, ca o pisică gata să se înece. Apoi…

nici nu pot s-o zic.

Și-a dus mâna argintie la gură. Ce gest fermecător! Mătușa mea era absolut fermecătoare. Era măritată cu un păstor frumos, căzut pe veci într-un somn vrăjit și visând de-a pururi la ea.

— Un picior, a continuat ea. Un picior hidos. Ca de caracatiţă, unsuros și fără niciun oscior. I-a ieșit din pântece, apoi i-a mai ieșit unul chiar lângă el, și încă unul, până când s-a ales cu douăsprezece picioare.

Degetele mă usturau ușor la vârfuri, unde se prelinsese seva.

— Și ăsta a fost doar începutul. Se zvârcolea și tremura cumplit.

Pielea i s-a făcut cenușie și gâtul i s-a lungit. Din el au răsărit încă cinci capete, fiecare cu colţii lui rânjiţi.

Verișoarele mele au icnit de groază, însă abia dacă le auzeam, ca niște valuri în depărtare. Nici nu puteam să-mi închipui grozăvia pe care o înfăţișa Selene. Să mă conving singură: E opera mea.

— Iar în tot acest timp, behăia și urla, lătra ca o haită de câini sălbatici. M-am simţit ușurată când s-a scufundat în sfârșit sub valuri.

Când storsesem florile în golfuleţul Scyllei, nu mă gândisem cum o să

primească vestea verișoarele mele, surorile și mătușile Scyllei, fraţii și iubiţii ei. Dacă mi-ar fi trecut așa ceva prin cap, aș fi zis că toţi o iubeau pe Scylla mai presus de orice și, când aveau să vină Furiile să mă ia, ei ar fi cerut sus și tare să mă vadă sângerând de durere. Însă acum, uitându-mă în jur, nu vedeam decât chipuri luminoase, ca niște tăișuri proaspăt ascuţite. Se agăţau unii de alţii, ţipând de încântare. Ce mi-ar fi plăcut să văd așa ceva! Poţi să-ţi închipui?

— Mai spune-ne o dată povestea, a strigat un unchi și verișoarele mele l-au aprobat în cor.

Mătușa mea a zâmbit. Buzele i se rotunjeau într-o semilună, cum arată chiar ea pe cer. A mai povestit o dată totul: despre picioare, gâturi și colţi.

Glasurile verilor mei se înălţau întretăiate până în tavan.

Știi că s-a culcat cu jumătate din palat.

Mă bucur că nu i-am cedat. Și, mai presus de toate, vocea unui zeu-râu: Sigur că latră. Dintotdeauna a fost o căţea!

Hohotele ascuţite mi se agăţau de urechi ca niște gheare. Am văzut un zeu-râu care plângea de fericire, deși înainte jurase că o să lupte cu Glaucos ca s-o câștige pe Scylla. Sora ei scotea urlete câinești. Până și bunicii mei veniseră să asculte zâmbind la marginea mulţimii. Oceanos i-a șoptit ceva la ureche lui Tethys. Nu l-am auzit, însă stăteam de aproape o veșnicie cu ochii pe el, căci știam să-i citesc pe buze. Ducă-se pe pustii!

Un unchi de lângă mine striga Mai zi o dată! Însă mătușa mea doar și-a dat peste cap ochii ca două perle. Mirosea a caracatiţe și, oricum, era timpul să înceapă ospăţul. Zeii s-au îndreptat alene spre divanele lor. S-a turnat în pocale și s-a împărţit ambrozie. Buzele li s-au înroșit de la vin și chipurile le străluceau ca podoabele. Râsetele lor răsunau în jurul meu.

Cunoșteam plăcerea aceea electrizantă, mi-am dat seama. O mai văzusem într-o altă sală întunecată.

S-au deschis ușile și a intrat Glaucos, cu tridentul în mână. Avea părul mai verde decât oricând, răsfirat ca o coamă de leu. Am văzut cum verișoarele mele se înveselesc dintr-odată și le-am auzit șuierând de încântare. Altă distracţie. O să-i dea de veste cum i s-a preschimbat iubita, o să-i crape faţa ca un ou și o să râdă de ce i se ivea de acolo.

Însă nici n-au apucat să deschidă gura, că a apărut tata și s-a dus hotărât la el, să-l tragă într-o parte.

Verișoarele mele au devenit brusc morocănoase. Helios ăsta era un urâcios, le strica toată distracţia. În fine, o să-l tragă Perse de limbă mai târziu. Sau poate Selene. Au ridicat pocalele și și-au văzut de plăceri.

M-am dus după Glaucos. Nu știu cum de am îndrăznit, însă parcă mi se pusese o volbură cenușie pe creier, ca niște valuri spumegânde. Am stat la ușa odăii în care se retrăseseră tata și Glaucos.

— Nu se poate preschimba înapoi? am auzit încet glasul lui Glaucos.

Orice zeu get-beget știe din fașă răspunsul.

— Nu, a spus tata. Niciun zeu nu poate desface lucrarea Moirelor sau a altui zeu. Însă între zidurile acestea găsești frumuseţi cu sutele, una mai pârguită decât alta. Ai face bine să-ţi îndrepţi ochii într-acolo.