— Pharmakeia, astfel se numesc meșteșugurile acestea, căci au de-a face cu pharmaka, ierburile cu puterea de a preschimba lumea, fie cele răsărite din sângele zeilor, fie cele obișnuite care cresc pe pământ. Nu oricine are darul de a le extrage puterile și nu doar eu îl am. Pasifae stăpânește în Creta prin puterea otrăvurilor sale, iar Perses cheamă la sine sufletele în Babilon și le întrupează din nou. Circe e ultima și dovada hotărâtoare.

Tata stătea cu privirea pierdută, de parcă s-ar fi uitat prin pământ și mare, taman până-n Colhida. Poate era un joc al luminii din vatră, însă

mi s-a părut că lumina îi pălește o clipă pe chip.

— Să-ţi fac o demonstraţie?

Fratele meu a scos din mantie un borcănaș astupat cu ceară. Rupând pecetea, și-a înmuiat degetul în lichidul din el. Dintr-odată am simţit un miros puternic, de verdeaţă cu iz de sare.

Apoi și-a lipit degetul mare de faţa mea și a rostit un cuvânt, prea încet ca să-l aud. Pe loc a început să mă furnice pielea, apoi, cum s-ar stinge un fitil de lumânare, durerea m-a lăsat. Când mi-am dus mâna la obraz, mi-am simţit pielea netedă, parcă un pic uleioasă.

— Nu e rea șmecheria, așa e? a spus Aietes.

Tata nu i-a răspuns. Părea că amuţise, ce ciudăţenie! Și eu stăteam înmărmurită. Puterea de a vindeca pe altul la trup le aparţinea doar zeilor importanţi, nu celor ca noi.

Fratele meu a zâmbit, de parcă-mi citea gândurile.

— Și am puteri mult mai mari de-atât. Se trag chiar din pământ, așa că nu ţin seama de legile zeiești obișnuite. S-a oprit o clipă, așteptând ca vorbele să-și facă efectul. Desigur, înţeleg că nu poţi să hotărăști nimic chiar acum. Trebuie să te sfătuiești cu cineva. Să știi însă că mi-ar plăcea să-i fac lui Zeus o demonstraţie… și mai uluitoare.

Și ochii i-au sticlit ca niște colţi de lup.

Atunci tata și-a găsit încet-încet cuvintele. Pe chip avea mai departe amorţeala aceea, ca o mască. Cu o tresărire ciudată, am înţeles: Se teme.

— Trebuie să mă sfătuiesc cu cineva, precum ai spus. E ceva… nou.

Până mă hotărăsc, veţi rămâne la palat. Amândoi.

— Așa mi-am închipuit și eu, a spus Aietes.

A înclinat din cap și s-a întors să plece. M-am luat după el, simţind că mă furnică pielea de atâtea gânduri și o speranţă tot mai vie, exaltată. Ușile din arbore de smirnă s-au închis după noi și am rămas pe coridor. Aietes părea liniștit, de parcă nu el făcuse o minune și-l lăsase pe tata fără glas. Îmi stăteau pe limbă o mie de întrebări, însă

fratele meu mi-a luat-o înainte.

— Ce-ai făcut până acum? Ţi-a luat o veșnicie. Mi-am zis că poate până la urmă nu ești deloc pharmakis.

Nu știam cuvântul acela. Pe atunci nimeni nu-l știa.

— Pharmakis, am spus.

Vrăjitoare.

Vestea s-a întins ca puhoaiele primăvăratice. La prânz, copiii lui Oceanos au început să șușotească între ei când m-au văzut și mi s-au dat iute din cale. Dacă ni se atingeau braţele, se făceau albi la faţă, iar când i-am întins un pocal unui zeu-râu, mi-a evitat privirea. Ah, nu, mulţumesc, nu mi-e sete.

Aietes a râs.

— O să te obișnuiești. Acum suntem amândoi singuri.

Însă nu părea deloc singur. Seară de seară ședea pe podiumul bunicului, cu tata și unchii noștri. L-am urmărit cum bea nectar și râde dezvelindu-și dinţii. Expresiile i se perindau pe chip rapid, ca niște bancuri de pești; când se lumina, când se întuneca.

Am așteptat să plece tata și m-am dus să mă așez pe scaunul de lângă

Aietes. Tânjeam să stau aproape de el, pe divan, și să mă sprijin de umărul lui, însă avea un aer atât de sever și de ţeapăn, încât nici nu știam cum să-l ating.

— Îţi place regatul tău? Colhida?

— E cel mai frumos din lume. Am făcut exact cum mi-am propus, sora mea. Am strâns acolo toate minunile din lumea noastră.

Am zâmbit când mi-a spus „sora mea” și a adus vorba de vechile noastre visuri.

— Cât mi-ar plăcea să-l văd…

Nu a zis nimic. Era un mag în stare să frângă colţii șerpilor și să

smulgă stejari din rădăcini. Nu avea nevoie de mine.

— Pe Dedal îl ai?

S-a strâmbat.

— Nu. Pasifae îl ţine închis. Poate mai târziu. Însă am o lână cu totul și cu totul de aur și șase balauri.

Nici nu trebuia să-l trag de limbă să-mi spună povești. Nu se putea stăpâni să nu-mi istorisească despre vrăjile și farmecele pe care le făcea, despre jivinele pe care le chema la el și despre ierburile pe care le reteza la lumina lunii și le fierbea pentru a înfăptui minuni cu ele.

Fiecare poveste era mai fantastică decât cea dinainte – trăsnete care-i ţâșneau din degete, miei rumeniţi și renăscuţi din oasele arse.

— Ce anume ai rostit când mi-ai vindecat pielea?

— Un cuvânt încărcat de puteri.

— Nu vrei să mă înveţi și pe mine?

— Vrăjitoria nu se învaţă. Fie o găsești singură, fie nu.

Mi-am amintit zumzetul pe care-l auzisem când atinsesem florile, strania cunoaștere care îmi lunecase prin trup.

— De când știi că ești în stare de asemenea fapte?

— De când m-am născut, a spus. Însă a trebuit să aștept să scap de ochii tatei.

Petrecuserăm împreună atâţia ani și nu-mi împărtășise nimic. Am dat să-i cer socoteală: cum de nu mi-ai zis și mie? Însă noul Aietes, în mantia lui viu colorată, îmi trezea neliniștea.

— Nu te-ai temut de mânia tatei?

— Deloc. Am avut atâta minte să nu-l umilesc de faţă cu toată

lumea. A ridicat din sprâncene și am roșit. În fine, acum de-abia așteaptă să-și facă o idee despre ce foloase ar putea trage de pe urma puterii noastre. Zeus îi dă bătăi de cap. Trebuie să ne înfăţișeze în lumina justă: drept un pericol destul de serios ca să se gândească bine ce face, însă nu îndeajuns cât să fie silit să ia măsuri.