— Glaucos m-a cerut de soţie. Încă n-am hotărât ce să-i răspund. Ce anume mă sfătuiești, Circe? Să-l iau de soţ așa, cu pielea lui albastră și aripioarele de pește?
Naiadele au izbucnit în râsete, ca șipotul a o mie de fântâni. Am fugit pe dată, să nu-mi vadă cumva lacrimile și să le poarte și pe acestea în chip de trofeu.
Tata era cu unchiul meu, zeul-râu Achelous, și s-a încruntat când l-am întrerupt.
— Ce e?
— Vreau să mă mărit cu Glaucos. Îmi îngădui?
— Glaucos? a râs el. Deja are o aleasă. Și nu cred că o să fii tu.
M-am cutremurat. Nici n-am mai stat să mă pieptăn sau să-mi schimb rochia. Fiecare clipă care se scurgea mi se părea un strop de sânge pierdut. Am dat fuga la palatul lui Glaucos. Plecase la alt zeu, așa că am așteptat tremurând, printre pocalele răsturnate și pernele îmbibate în vin de la ultimul ospăţ.
În sfârșit s-a întors. Cu un gest leneș din mână, a curăţat toată
mizeria, de-au lucit din nou podelele.
— Circe, a spus el când m-a văzut.
Atât, cum ai zice „picior”.
— Ai de gând să te însori cu Scylla?
L-am văzut cum se luminează dintr-odată la faţă.
— Nu-i așa că-i cea mai minunată fiinţă pe care ai văzut-o vreodată?
Are gleznele atât de micuţe și de delicate, precum cea mai gingașă
căprioară din pădure. Zeii-râuri plesnesc de furie că pe mine mă place cel mai mult. Am auzit că însuși Apollo e gelos.
Atunci mi-a părut rău că nu mă folosisem și eu de toate șmecheriile celor din neamul meu ca să-mi preschimb părul, ochii și buzele.
— Glaucos, am zis, este frumoasă, da, însă nu te merită. E crudă și nu te iubește așa cum ai putea fi iubit.
— Ce vrei să spui?
Mă privea încruntat, de parcă nu reușea să-și amintească bine chipul meu. Am încercat să-mi imaginez ce-ar face sora mea. M-am apropiat de el și mi-am plimbat degetele pe braţul lui.
— Vreau să spun că știu pe cineva care te-ar iubi mai mult.
— Pe cine? a întrebat.
Însă vedeam că pricepe de-acum. A ridicat mâinile, ca pentru a se apăra de mine. El, care era un zeu falnic.
— Mi-ai fost ca o soră.
— Aș putea să-ţi fiu mai mult de-atât. Aș putea să-ţi fiu totul pe lumea asta.
Și mi-am lipit buzele de-ale lui.
M-a împins în lături. Se strâmba de-acum de mânie, dar și de un soi de teamă. Aproape arăta ca pe vremuri.
— Te-am iubit chiar din ziua în care te-am văzut pe mare. Scylla face haz de aripioarele și de barba ta verde, însă eu te-am preţuit încă de când aveai mâinile mânjite de maţele peștilor și plângeai când te chinuia tatăl tău. Te-am ajutat când…
— Nu! a rostit spintecând aerul cu braţul. Nu vreau să mă gândesc la vremurile acelea. La vânătăile și la durerile cu care mă alegeam ceas de ceas, cât de obosit eram mereu, cât de împovărat și de slăbit din cauza grijilor. Acum stau la sfat cu tatăl tău. Nu trebuie să mai cerșesc resturi.
Nimfele se topesc după mine și pot să mi-o aleg pe cea mai bună dintre ele, adică pe Scylla.
Vorbele lui m-au lovit ca o ploaie de pietre, însă n-aveam de gând să
renunţ așa ușor la el.
— Pot să fiu cea mai bună pentru tine, pot să-ţi fiu pe plac, ţi-o jur.
N-o să găsești alta mai credincioasă. Voi face orice.
Cred totuși că mă iubea puţin. Căci nici n-am apucat să mă umilesc într-o mie de feluri, cum îmi stătea pe inimă, să-i aduc atâtea dovezi de pasiune câte strânsesem în suflet, să mă târăsc credincioasă în faţa lui cum voiam, că am simţit cum mă învăluie cu puterea lui. Și cu același gest leneș cu care strânsese pernele, m-a trimis înapoi în odăile mele.
Am plâns întinsă la pământ. Florile acelea îl preschimbaseră în sinele său adevărat – albastru, cu aripioare de pește, deloc al meu. Am crezut că mor de durere, căci nu era amorţeala apăsătoare pe care o simţisem după plecarea lui Aietes, ci un tăiș ascuţit care-mi spinteca pieptul.
Însă firește că nu puteam să mor. Aveam să trăiesc, să îndur fiecare clipă arzătoare. Din pricina acestor suferinţe alege neamul meu să-și preschimbe carnea în pietre și în copaci.
Scylla cea frumoasă, Scylla căprioara-cea-gingașă, Scylla inimă-de-viperă. De ce făcuse una ca asta? Nu din dragoste, căci îi citisem dispreţul în ochi când vorbea despre aripioarele lui. Poate pentru că-i iubea pe fraţii mei, care mă dispreţuiau. Poate fiindcă tatăl ei era un râu de nimic și mama ei o nimfă a mării cu chip de rechin și o încânta să-i răpească ceva preţios fiicei soarelui.
Nu mai conta. Știam doar c-o urăsc, deoarece eram și eu ca orice terchea-berchea jalnic, îndrăgostit de cineva care nu-l iubește deloc. Ce mi-am zis: dacă n-ar mai fi ea, altfel ar sta lucrurile.
Am plecat din palatul tatei. Era în răgazul de după ce se lasă soarele și se înalţă mătușa mea palidă. Nu avea cine să mă vadă. Am cules florile care te preschimbau în făptura adevărată și m-am dus cu ele în golfuleţul unde se spunea că se scaldă Scylla în fiecare zi. Am rupt corolele și le-am golit în ape, picătură cu picătură, seva albă. Astfel, Scylla n-avea cum să-și mai ascundă răutatea de viperă. O să iasă la iveală toată urâţenia ei. Genele o să i se îngroașe, pletele o să-și piardă
