— Nici vorbă, a zis unchiul Proteu. Eu ţi-am împărtășit cunoștinţele astea. Crezi că te-aș fi învăţat ceva dacă știam că poţi să-mi folosești spusele ca să rănești pe cineva?
— Și dacă plantele acelea erau atât de puternice, a spus Nereu, mi s-ar fi preschimbat și peștii din golful Scyllei. Însă sunt teferi și nevătămaţi.
M-am înroșit la faţă.
— Nu, am dat eu deoparte mâna acoperită de alge a lui Nereu. Eu am preschimbat-o pe Scylla, iar acum trebuie să-mi îndur pedeapsa.
— Fiica mea, de-acum începi să-ţi dai în petic, au șfichiuit aerul vorbele tatei. Dacă s-ar afla pe lume puterea de care spui tu, crezi că ar nimeri chiar pe mâna cuiva de-alde tine?
Din spate s-au făcut auzite râsete înăbușite, iar chipurile unchilor s-au umplut de o veselie neînfrânată. Însă, mai presus de toate, tata îmi vorbea de parcă mi-ar fi azvârlit un gunoi în faţă. De-alde tine. În oricare altă zi din viaţa mea m-aș fi făcut covrig și m-aș fi pus pe bocit.
Însă în acea zi dispreţul său a fost ca o scânteie pe iasca uscată. Am deschis gura fără să vreau:
— Te înșeli.
Se întorsese să-i vorbească bunicului. Acum și-a întors încet privirea spre mine. Chipul a început să-i strălucească tot mai tare.
— Ce-ai spus?
— Spun că plantele acelea au puteri.
Dintr-odată s-a făcut alb. Alb ca miezul vâlvătăii, ca tăciunii cei mai curaţi și mai fierbinţi. S-a ridicat, însă tot înălţându-se mai departe, de parcă voia să facă gaură în tavan, în scoarţa pământului, fără să se oprească decât după ce ar fi scobit stelele. Apoi am simţit căldura cum mă învăluie cu un sunet de valuri nimicitoare, cum îmi pârjolește pielea, de mi-a stat răsuflarea în piept. Am icnit, însă nu mai aveam aer.
Mi-l luase.
— Îndrăznești să mă contrazici? Tu, care nu ești în stare să aprinzi nici măcar o flacără sau să strângi un strop de apă? Cea mai de jos, ștearsă și nerespectată dintre odraslele mele, căreia nu-i găsesc soţ nici dacă-l plătesc? Când te-ai născut, mi-a fost milă de tine și ţi-am îngăduit să trăiești cum ai chef, iar acum te-ai făcut neascultătoare și mândră. Vrei să te urăsc și mai mult?
Încă o clipă și s-ar fi topit pietrele, iar verii mei din apă s-ar fi uscat până la os. Carnea îmi fierbea plesnită ca un fruct în cuptor, glasul mi-a pierit în gâtlej, pârjolit până s-a făcut pulbere. Simţeam o durere pe care nici nu mi-o închipuisem vreodată, o agonie dogoritoare, care-mi mistuia orice gând.
Am căzut în genunchi la picioarele tatei.
— Tată, am hârâit, iartă-mă. M-am înșelat când am crezut așa ceva.
Încet-încet, căldura s-a potolit. Am zăcut prăbușită pe mozaicul podelei, cu peștii și fructele sale vineţii. Eram pe jumătate oarbă. În loc de mâini aveam gheare topite. Zeii-râuri au clătinat din cap, scoţând sunete de apă scurgându-se pe pietre. Helios, ce copii ciudaţi ai.
Tata a oftat.
— E vina lui Perse. Cei dinaintea ei n-au avut nimic.
Nu m-am urnit de-acolo. Ceasurile s-au scurs unul după altul și nimeni nu s-a uitat la mine și nici nu mi-a zis pe nume. Au discutat de-ale lor, despre vinul și despre bucatele lor fine. Torţele s-au stins și divanele s-au golit. Tata s-a ridicat și a pășit peste mine, stârnind o adiere ușoară, care mi-a spintecat pielea ca un cuţit. Crezusem că poate bunica o să-mi aline sufletul cu o vorbă bună sau o să-mi aducă balsam pentru calmarea arsurilor trupului, însă se dusese deja la culcare.
Poate o să pună să mă păzească, mi-am spus. Însă de ce? Nu reprezentam un pericol pentru nimeni.
Mă treceau valuri reci de durere, apoi calde, apoi iar reci. Tremuram din tot trupul și așa au trecut orele. Mădularele îmi erau carne vie înnegrită, iar spinarea mi se umpluse de bășici. Mi-era frică să-mi duc mâna la faţă. Se apropiau zorile, când se revărsau ai mei înăuntru, la masa de dimineaţă, sporovăind despre noile distracţii ale zilei. O să
strâmbe din buze când o să treacă pe lângă mine, cum zăceam acolo neputincioasă.
Centimetru cu centimetru, m-am ridicat încet de la podea. Mi se punea un nod în gât ca un tăciune aprins când mă gândeam că trebuie să mă întorc în palatul tatei. Nu puteam să mă duc acasă. Nu mai știam decât un singur loc pe lume: pădurile la care visasem de-atâtea ori. O
să mă adăpostesc la umbra lor deasă, iar mușchiul lor moale o să-mi aline pielea distrusă. Am fixat bine imaginea în faţa ochilor și am luat-o șchiopătând într-acolo. Aerul sărat de pe plajă îmi împungea gâtlejul ca niște ace și fiecare adiere de vânt îmi răscolea chinuitor arsurile. Întrun sfârșit am simţit cum mă învăluie umbra și m-am încovrigat pe mușchi. Plouase puţin și pământul umed se simţea plăcut pe piele. De-atâtea ori mă închipuisem acolo în braţele lui Glaucos, însă toate lacrimile pe care le-aș fi putut vărsa pentru visul meu apus se topiseră
în văpaie. Am închis ochii și m-am lăsat doborâtă de durerea năprasnică și ascuţită. Încet-încet, firea mea zeiască a început să
lucreze. Am respirat mai ușor și ochii mi s-au limpezit. Încă mă dureau
mâinile și picioarele, dar când mi-am trecut degetele peste ele, am dat de piele, nu de carne arsă.
Soarele a apus, lucind din spatele copacilor. S-a lăsat noaptea cu stelele ei. Luna era întunecată, momentul în care mătușa Selene își vizitează soţul în vis. La gândul ăsta, cred, m-am întremat destul cât să
mă ridic, căci n-aș fi îndurat să poarte vorba mai departe: Proasta chiar s-a dus să arunce o privire! De parcă încă-și face iluzii că au vreun efect!
Pielea mă furnica în aerul nopţii. Iarba era uscată, culcată la pământ de arșiţa din miezul verii. Am găsit dealul și l-am urcat opintindu-mă.
La lumina stelelor, florile păreau mărunte, de un cenușiu mort, fără
vlagă. Am smuls o tulpină și am rămas cu ea în mână. Stătea pleoștită, cu seva uscată. Ce-am crezut c-o să se întâmple? O să-mi strige sărind cât colo: Tatăl tău se înșală. Tu i-ai preschimbat pe Scylla și pe Glaucos.
Nu ești o sărmană pârlită, ci un nou Zeus pe pământ?
Și totuși, cum stăteam îngenuncheată, mi-a ajuns ceva la urechi. Nu era un sunet, ci un soi de tăcere, un zumzet slab, ca intervalul dintre o notă și următoarea dintr-un cântec. Am așteptat să se piardă în aer, în ordinea restabilită de gândirea mea. Însă a continuat.
Atunci mi-a trecut prin minte un gând nebunesc, cum stăteam acolo, sub cerul liber. O să mănânc ierburile astea. Așa, orice zace cu adevărat în mine va ieși la iveală și gata.
Le-am dus la gură. Însă mi-a pierit curajul. Oare ce eram cu adevărat? Până la urmă nu m-am îndurat să aflu.
