A plecat și am analizat din nou tapiseria. Mirele de pe ea avea ochii bulbucaţi, mireasa era înfofolită toată în văluri, iar rudele căscau ochii la ei din spate ca niște nătângi. Nu-mi plăcuse niciodată lucrătura aceea. N-are decât să putrezească aici.

Capitolul 7

A doua zi dimineaţă am urcat în carul tatei și ne-am avântat hurducându-ne pe cerul întunecat fără să scoatem o vorbă. Aerul gonea pe lângă noi și noaptea se risipea cu fiecare învârtire a roţilor. Am aruncat o privire în jos, încercând să recunosc fluviile și mările, văile umbrite, însă mergeam prea repede ca să-mi dau seama unde ne aflăm.

— Cum se cheamă insula?

Tata nu mi-a răspuns. Avea fălcile încordate și buzele albite de mânie. Apropierea lui îmi răscolea vechile arsuri. Am închis ochii. Pe lângă noi se perindau meleaguri fără număr și vântul îmi mângâia pielea. Mi-am închipuit cum mă arunc peste marginea de aur, în hăul de sub noi. Ar fi chiar plăcut, mi-am zis, până în clipa izbirii de pământ.

Ne-am lăsat la sol zdruncinându-ne. Când mi-am deschis ochii am văzut o colină înaltă, acoperită de iarbă deasă. Tata se uita drept în faţă.

Brusc, mi-a venit să cad în genunchi și să-l implor să mă ducă înapoi, dar m-am silit să cobor. De cum am pus piciorul pe pământ, tata s-a și făcut nevăzut în carul său.

Am rămas singură în poiana aceea. Vântul îmi sufla tare pe obraji și aerul era proaspăt și înmiresmat. Nici nu puteam să mă bucur de el.

Îmi simţeam capul greu și începuse să mă doară gâtlejul. M-am clătinat

pe picioare. De-acum Aietes era înapoi în Colhida și își bea laptele cu miere de-acasă. Mătușile mele râdeau pe ţărmurile lor și verișoarele își vedeau mai departe de jocuri. Tata era, desigur, hăt sus, în văzduh, revărsându-și lumina asupra lumii. Toţi anii pe care mi-i petrecusem cu ei erau ca o piatră azvârlită într-un iaz. Undele circulare se neteziseră

de-acum cu totul.

Aveam totuși un strop de mândrie. Dacă ei nu plângeau, nici eu n-o să plâng. Mi-am lipit palmele de ochi până mi s-au uscat. Apoi m-am silit să mă uit în jur.

Pe dealul din faţa mea am văzut o casă cu prispă largă, pereţi de piatră clădiţi cu meșteșug și uși înalte, fasonate cât să intre pe ele un uriaș de înălţimea a doi oameni. Ceva mai în vale se afla o întindere împădurită și dincolo de ea se zărea marea.

Însă pădurea mi-a stârnit curiozitatea. Era bătrână, cu stejari, tei și măslini noduroși și străpunsă ici-colo de chiparoși drepţi ca lăncile.

Dintr-acolo venea mirosul de verdeaţă ce se întindea până pe coasta dealului. Copacii se scuturau stufoși în brizele mării și păsările săgetau umbrele. Și acum îmi aduc aminte cât m-am minunat atunci. Îmi petrecusem toată viaţa prin aceleași săli întunecoase sau pășisem pe același liman sărăcăcios, cu crânguri rare. Abundenţa aceea m-a luat pe nepregătite și mi-a venit dintr-odată să mă azvârl în mijlocul ei ca o broscuţă într-un iaz.

Am șovăit. Nu eram nimfă de pădure. Nu știam cum să-mi croiesc drum peste rădăcinile copacilor și să mă avânt neatinsă prin mărăcinișuri. Nici nu ghiceam ce se ascunde prin umbrele acelea. Dacă

erau doline pe-acolo? Dacă erau urși și lei?

Simţeam teamă și am stat nemișcată timp îndelungat, așteptând, de parcă trebuia să vină cineva să mă liniștească, să-mi zică da, poţi să

mergi, vei fi în siguranţă. Carul tatei a lunecat deasupra mării și a început să se lase în valuri. Umbrele pădurii s-au adâncit și copacii păreau să se împletească. E prea târziu să mai merg acum, mi-am spus.

Mâine.

Ușile casei erau din scânduri late de stejar, încinse cu fier. Când le-am atins, s-au deschis fără împotrivire. Înăuntru mirosea a smirnă.

Într-o sală mare se găseau destule mese și bănci cât să dai un ospăţ.

Într-un capăt trona o vatră și în celălalt se întindea un coridor care ducea la bucătărie și la iatacuri. Era destul loc aici pentru vreo zece zeiţe și chiar mă așteptam să găsesc nimfe și verișoare. Însă nu, ăsta trebuia să-mi fie surghiunul. În deplină singurătate. Există pedeapsă

mai rea, se gândiseră ai mei, decât să nu mai am parte de prezenţa lor zeiască?

Casa în sine chiar nu mi se părea o pedeapsă. Unde te uitai, dădeai de comori: cufere sculptate, carpete moi și tapiserii cu fir de aur, paturi, scăunele, trepiede bogat ornate și statuete de fildeș. Pervazurile erau din marmură albă, iar obloanele, din lemn de frasin. La bucătărie mi-am plimbat degetele peste tăișurile cuţitelor, bronz și fier, dar și sidef și obsidian. Am găsit castroane de cuarţ și argint ciocănit. Deși încăperile nu fuseseră locuite, nu se vedea nicăieri niciun fir de praf, iar mai târziu aveam să aflu că nici nu putea să pătrundă peste pragul de marmură. Oricât mergeam pe ea, podeaua se menţinea curată și mesele luceau. Cenușa dispărea din vatră, vasele se spălau singure și focul se hrănea de la sine peste noapte. În cămară erau urcioare cu ulei și cu vin, castroane mereu pline cu brânză și cu boabe de orz proaspete.

În odăile acelea pustii și desăvârșite mă simţeam… nici nu știam cum.

Dezamăgită. Ceva din mine tânjise totuși, cred, după stânca din Caucaz și vulturul care plonja să-mi mănânce ficatul. Însă Scylla nu era Zeus, iar eu nu eram Prometeu. Noi, nimfele, nu meritam atâta bătaie de cap.

Însă era mai mult de-atât. Tata ar fi putut să mă lase într-o cocioabă

sau o căsuţă de pescar, pe o plajă golașă, să mă adăpostesc într-un cort.

Mi-am amintit chipul său când vorbise despre hotărârea lui Zeus și mânia limpede și răsunătoare din glas. Îmi închipuisem că eu eram ţinta, însă acum, după ce discutasem cu Aietes, am început să înţeleg mai bine. Armistiţiul dintre zei rezista doar pentru că titanii și

olimpienii își vedeau de taberele lor. Zeus poruncise ca o urmașă de sânge a lui Helios să fie chemată la ordine. Helios nu avea cum să i se împotrivească făţiș, însă putea să i-o întoarcă oarecum, să-i dea un semn de sfidare care să redreseze ordinea lucrurilor. Până și în surghiun ai noștri trăiesc mai bine decât regii. Vezi până unde se întind puterile noastre? Dacă ne ataci, olimpiene, ne vom înălţa și mai mult.

Iată-mi noul cămin: un monument închinat mândriei tatălui meu.

Era deja trecut de apus. Am găsit amnarul și l-am scăpărat peste iască, așa cum îl văzusem de-atâtea ori pe Glaucos că face, fără ca eu să

fi încercat până atunci. Nu mi-a ieșit de la început, iar când flăcările s-au aprins și s-au înteţit în sfârșit, am simţit o mulţumire cu totul nouă.

Mi-era foame, așa că m-am dus în cămară, unde se găseau castroane pline vârf cu mâncare pentru o sută de oameni. Mi-am pus câteva linguri într-o farfurie și m-am așezat la una dintre mesele mari de stejar din sală. Îmi auzeam respiraţia. Dintr-odată mi-am dat seama că

nu mai mâncasem niciodată singură. Chiar dacă nimeni nu-mi arunca nicio vorbă sau vreo privire, stătusem mereu la masă, cot la cot, cu unul dintre verii sau fraţii mei. Am frecat cu degetele lemnul fin. Am mormăit puţin și-am ascultat cum vorbele-mi sunt înghiţite de aer. Așa o să-mi trec veacul, mi-am zis. Cu tot focul din vatră, pe la colţuri se strângeau umbrele. Afară începuseră să ţipe păsările. Sau credeam că

sunt păsări. Am simţit că mi se ridică părul la ceafă, amintindu-mi trunchiurile groase și întunecate ale copacilor. M-am dus să trag obloanele și să încui ușa. Mă obișnuisem să simt în juru-mi apăsarea întregului pământ, cu toate straturile sale de piatră, iar de deasupra puterea tatei. Pereţii casei mi se păreau subţiri ca frunza. O labă i-ar fi sfâșiat cu ghearele dintr-o lovitură. Poate asta e taina care se ascunde în locul acesta, mi-am zis. Încă nu mi-am primit adevărata pedeapsă.

Încetează, mi-am spus. Am aprins mai multe lumânări lungi și m-am silit să merg spre odaia mea. La lumina zilei păruse încăpătoare și chiar îmi plăcuse, însă acum privirea nu-mi mai răzbătea în toate colţurile.

Fulgii din salteaua patului murmurau când se îndesau unii în alţii și obloanele scârţâiau ca parâmele corăbiilor surprinse de furtună.

Simţeam din toate părţile cum se umflă pustiul insulei în bezna lui.

Până în clipa aceea nici nu știusem că mi-e frică de-atâtea lucruri.

Monștri marini gigantici și fantomatici urcând târâș dealul, viermi

noptatici strecurându-se din gropile lor și lipindu-și feţele oarbe de ușa mea. Zei cu copite de ţapi gata să-și facă toate poftele sălbatice, piraţi trăgându-și bărcile pe coasta insulei mele, cu grijă să-și înăbușe zgomotul vâslelor și punându-mi la cale răpirea. Și ce puteam să fac?

Pharmakis, mă numise Aietes, vrăjitoare, numai că toată puterea îmi stătea în florile acelea de care mă despărţeau mări întregi. Dacă venea cineva, nu-mi rămânea decât să urlu, ceea ce sute de nimfe aflaseră

deja că-i în zadar.

Frica mă năpădea în valuri, unul mai rece decât altul. Aerul liniștit mi se târa pe piele și umbrele își întindeau braţele spre mine. Mă uitam în gol prin beznă, ciulind urechea să aud altceva decât zvâcnetul propriului meu sânge. Fiecare clipă era cât o noapte lungă, însă într-un sfârșit cerul a început să se adâncească și să se lumineze pe la margini.

Umbrele s-au retras încet și s-a făcut dimineaţă. M-am ridicat și am mai zăbovit pe marginea patului. Eram teafără. Când am ieșit din casă, n-am văzut nici urmă de picior pânditor, nici de coadă unduitoare și nicio zgârietură de gheară pe ușă. Și totuși nu m-am simţit deloc caraghioasă. Simţeam că îndurasem o caznă cumplită.