Când m-a găsit unchiul Achelous, zorii stăteau să se reverse. Era atât de grăbit, încât făcuse spume în barbă.
— A sosit fratele tău. Te cheamă la el.
L-am urmat în palatul tatei, încă poticnindu-mă puţin. Am trecut pe lângă mesele lustruite, apoi pe lângă iatacul cu baldachin în care dormea mama. Aietes stătea lângă tabla de joc a tatei. Cu vârsta, se ascuţise la faţă, iar puful de pe bărbie i se preschimbase într-o barbă
deasă ca un mănunchi de ferigi. Chiar și pentru un zeu, se îmbrăca
opulent, într-o mantie în nuanţe de indigo și violet brodată cu fir de aur. Însă când s-a întors spre mine m-am cutremurat, simţind dintr-odată vechea dragoste dintre noi. Dacă n-ar fi fost tata de faţă, m-aș fi azvârlit în braţele lui.
— Frate, am spus. Mi-a fost dor de tine.
Aietes s-a încruntat.
— Ce-ai păţit la faţă?
Când mi-am dus mâna acolo am dat de piele cojită, dureroasă la atingere. M-am înroșit. Nu voiam să-i spun de faţă cu tata, care ședea în jilţul său arzător. Până și lumina slabă pe care o răspândea de obicei îmi stârnea iar chinurile.
A intervenit tata, ca să nu mai trebuiască să-i răspund.
— Ei? Iată că a venit. Zi.
Am tremurat auzindu-i glasul nemulţumit, însă Aietes părea liniștit, de parcă mânia tatei era un obiect ca oricare altul din încăpere.
— Am venit, a spus el, pentru că am auzit cum s-au preschimbat Scylla și Glaucos din voia lui Circe.
— Din voia Moirelor. Știi prea bine că Circe nu are asemenea puteri.
— Te înșeli.
M-am uitat lung la el, așteptând ca mânia tatei să se abată asupra lui.
Însă fratele meu a vorbit mai departe:
— La mine în regat, în Colhida, am reușit să înfăptuiesc asemenea lucruri, chiar mult mai mult de-atât. Am stors lapte din pământ, am fermecat simţurile oamenilor, am modelat războinici din ţărână. Am chemat balauri și i-am înhămat la car. Am rostit vrăji care învăluie bolta în beznă și am pregătit la foc poţiuni care învie morţii.
Dacă ar fi venit din gura altcuiva, asemenea declaraţii ar fi părut minciuni sfruntate. Însă fratele meu vorbea cu convingerea neclintită
pe care i-o știam.
— Pharmakeia, astfel se numesc meșteșugurile acestea, căci au de-a face cu pharmaka, ierburile cu puterea de a preschimba lumea, fie cele răsărite din sângele zeilor, fie cele obișnuite care cresc pe pământ. Nu oricine are darul de a le extrage puterile și nu doar eu îl am. Pasifae stăpânește în Creta prin puterea otrăvurilor sale, iar Perses cheamă la sine sufletele în Babilon și le întrupează din nou. Circe e ultima și dovada hotărâtoare.
Tata stătea cu privirea pierdută, de parcă s-ar fi uitat prin pământ și mare, taman până-n Colhida. Poate era un joc al luminii din vatră, însă
mi s-a părut că lumina îi pălește o clipă pe chip.
— Să-ţi fac o demonstraţie?
Fratele meu a scos din mantie un borcănaș astupat cu ceară. Rupând pecetea, și-a înmuiat degetul în lichidul din el. Dintr-odată am simţit un miros puternic, de verdeaţă cu iz de sare.
Apoi și-a lipit degetul mare de faţa mea și a rostit un cuvânt, prea încet ca să-l aud. Pe loc a început să mă furnice pielea, apoi, cum s-ar stinge un fitil de lumânare, durerea m-a lăsat. Când mi-am dus mâna la obraz, mi-am simţit pielea netedă, parcă un pic uleioasă.
— Nu e rea șmecheria, așa e? a spus Aietes.
Tata nu i-a răspuns. Părea că amuţise, ce ciudăţenie! Și eu stăteam înmărmurită. Puterea de a vindeca pe altul la trup le aparţinea doar zeilor importanţi, nu celor ca noi.
Fratele meu a zâmbit, de parcă-mi citea gândurile.
— Și am puteri mult mai mari de-atât. Se trag chiar din pământ, așa că nu ţin seama de legile zeiești obișnuite. S-a oprit o clipă, așteptând ca vorbele să-și facă efectul. Desigur, înţeleg că nu poţi să hotărăști nimic chiar acum. Trebuie să te sfătuiești cu cineva. Să știi însă că mi-ar plăcea să-i fac lui Zeus o demonstraţie… și mai uluitoare.
Și ochii i-au sticlit ca niște colţi de lup.
Atunci tata și-a găsit încet-încet cuvintele. Pe chip avea mai departe amorţeala aceea, ca o mască. Cu o tresărire ciudată, am înţeles: Se teme.
— Trebuie să mă sfătuiesc cu cineva, precum ai spus. E ceva… nou.
Până mă hotărăsc, veţi rămâne la palat. Amândoi.
— Așa mi-am închipuit și eu, a spus Aietes.
A înclinat din cap și s-a întors să plece. M-am luat după el, simţind că mă furnică pielea de atâtea gânduri și o speranţă tot mai vie, exaltată. Ușile din arbore de smirnă s-au închis după noi și am rămas pe coridor. Aietes părea liniștit, de parcă nu el făcuse o minune și-l lăsase pe tata fără glas. Îmi stăteau pe limbă o mie de întrebări, însă
fratele meu mi-a luat-o înainte.
— Ce-ai făcut până acum? Ţi-a luat o veșnicie. Mi-am zis că poate până la urmă nu ești deloc pharmakis.
Nu știam cuvântul acela. Pe atunci nimeni nu-l știa.
