Am mai aruncat o privire la pădurea aceea. Ieri – chiar se întâmplase de-abia ieri? – mă așteptasem să vină cineva să-mi spună că sunt în siguranţă. Dar cine putea să vină? Tata, Aietes? Asta însemna surghiunul: nu venea nimeni și n-o să vină în veci. Gândul mi se părea înfricoșător, însă după lunga noapte de groază părea un fleac.

Eliminasem cu sudori orice urmă de lașitate. Acum simţeam în loc o sclipire de exaltare. N-o să fiu ca o pasăre bună de împerecheat ţinută-n colivie, mi-am zis, prea pleoștită ca să zboare când îi deschizi ușiţa.

Am pășit în pădure și mi-am început viaţa.

Am învăţat să-mi împletesc părul ca să nu se agaţe de toate ramurile și să-mi leg poalele la genunchi ca să nu mă umplu de ciulini. Am învăţat să recunosc feluritele soiuri de plante căţărătoare cu flori și trandafiri în culori ţipătoare, să dibuiesc libelulele lucitoare și șerpii

încolăciţi. M-am căţărat pe crestele unde chiparoșii împungeau cerul ca niște lănci negre și am coborât spre livezile și podgoriile unde creșteau struguri vineţii în ciorchini îndesaţi precum coralul. Am mers pe dealuri, prin poienile zumzăitoare cu cimbru și liliac, și mi-am lăsat urmele pe nisipul galben al plajelor. Am cercetat toate intrândurile coastei și toate peșterile, am descoperit golfurile liniștite și ţărmul unde corăbiile puteau arunca ancora. Am auzit urletele lupilor și orăcăitul broaștelor afundate în mâl. Am mângâiat scorpionii maronii și lucioși care îndrăzneau să-mi arate cozile. De-abia dacă le simţeam ciupitura otrăvitoare. Mă îmbătasem cum nu mai reușisem niciodată, cu tot vinul și nectarul din palatul tatei. Nu mă mir că m-am mișcat atât de încet, mi-am zis. Până atunci fusesem o ţesătoare fără fir de lână, o corabie fără mare. Iar acum iată unde am ajuns să mă avânt.

Seara mă întorceam la casa mea. De-acum nu mă mai deranjau umbrele, căci îmi arătau că tata nu mai trăgea cu ochiul din cer și că

acum venea ceasul meu. Nu mă deranja nici pustiul. O mie de ani încercasem să umplu golul dintre mine și ai mei. Pe lângă așa ceva era un fleac să umplu încăperile casei. Am pus în vatră lemn de cedru și fumul întunecat mi-a ţinut tovărășie. Am cântat, așa cum nu mi se mai îngăduise niciodată, căci mama zicea că am un glas de pescăruș

aproape înecat. Iar când mă apăsa singurătatea, când mă trezeam că mi se face dor de fratele meu sau de Glaucos cel de pe vremuri, aveam pădurea lângă mine. Șopârlele goneau pe crengi, păsările își fâlfâiau aripile. Când mă vedeau, florile parcă își întindeau spre mine căpșoarele ca niște căţeluși zvăpăiaţi, ţopăind și cerându-mi gălăgioase să le ating. Aproape mă sfiam de ele, însă zi după zi prindeam curaj, până când am ajuns să îngenunchez pe pământul umed, în faţa unei tufe de spânz.

Florile delicate fremătau pe lujerii lor. Nu-mi trebuia niciun cuţit să

le tai, mi-era de-ajuns vârful unghiei, lipicios de-acum de la stropii de sevă. Am pus florile într-un coșuleţ acoperit cu pânză, pe care n-am dat-o deoparte decât când am ajuns acasă și m-am ascuns în spatele obloanelor. Nu mă așteptam să mă oprească nimeni, însă nici nu voiam să stârnesc pe careva.

M-am uitat la florile întinse pe masă. Păreau uscate. Nu aveam nici cea mai mică idee ce-ar trebui să fac cu ele. Să le mărunţesc? Să le

fierb? Să le coc în cuptor? Pomada fratelui meu conţinea ulei, însă

habar n-aveam de care. Să fie bun cel de măsline din bucătărie? Cel mai probabil nu. Îmi trebuia ceva fabulos, cum era cel stors din sâmburi de fructe culese din livada Hesperidelor. Însă n-aveam cum să fac rost de așa ceva. Am încolăcit pe deget o tulpină. S-a răsucit ca o râmă înecată.

Ei, mi-am zis, nu sta cu mâinile-n sân. Încearcă ceva. Fierbe-le. De ce nu?

Aveam un strop de mândrie, cum am mai zis, ceea ce m-a ajutat.

Dac-aș fi avut mai multă de-atât m-ar fi omorât.

Haideţi să vă spun ce nu este vrăjitoria: nu-i o putere zeiască ce-ţi vine doar cu un gând sau cât ai clipi din ochi. Ea trebuie făurită și lucrată, chibzuită și cercetată, dezgropată, pusă la uscat, tocată și măcinată, pregătită la foc, cântată și descântată. Chiar dacă ai făcut toate astea, tot poţi da greș, pe când zeii nu dau. Dacă ierburile nu sunt destul de proaspete, dacă atenţia mi-e abătută de altceva, dacă n-am destulă voinţă, poţiunile mi se sleiesc și râncezesc în mâini.

Dacă lucrurile ar fi urmat calea dreaptă, n-aș fi ajuns niciodată

vrăjitoare. Zeii urăsc din fire munca. Cel mult ne îndeletnicim cu ţesutul și cu fierăritul, însă acestea sunt meșteșuguri deloc trudnice, căci puterile zeiești înlătură orice neplăcere. Lâna nu se vopsește în jgheaburi puturoase, învârtind linguroaie, ci cu un pocnet din degete.

Nu trebuie să trudim extrăgând minereuri, căci metalele se smulg singure din peretele muntelui. N-ai de ce să-ţi asprești degetele sau să-ţi încordezi prea tare mușchii.

Vrăjitoria e toată numai trudă. Fiecare buruiană trebuie dibuită la locul ei, culeasă la vremea ei, smulsă din noroi, aleasă și curăţată, spălată și pregătită. Trebuie întoarsă pe toate părţile pentru a vedea unde-i este puterea. Zi după zi, cu multă răbdare, trebuie să-ţi arunci nereușitele la gunoi și s-o iei de la capăt. Atunci cum de nu m-a deranjat deloc? Cum de nu ne-a deranjat pe niciunul?

Nu pot să vorbesc în numele fraţilor și al surorii mele, însă nu mi-e greu să vin cu un răspuns pentru mine. O sută de generaţii la rând mersesem prin lume dormind pe picioare, amorţită, leneșă și fără nicio grabă. Nu lăsam nicio urmă, nu făceam nicio ispravă. Nici măcar cei care simţiseră un strop de iubire pentru mine nu se sinchisiseră să-mi rămână alături.

Apoi am învăţat că pot să fac lumea să se mlădieze după voinţa mea, cum se mlădiază arcul când slobozește săgeata. Aș fi trudit de-o mie de ori pe atât doar ca să ţin toată puterea asta în mâinile mele. Mi-am zis: pesemne că așa s-a simţit și Zeus când a înălţat trăsnetul pentru prima oară.

Desigur că la început toate fierturile mele au fost eșecuri. Poţiuni fără efect, pomezi care se fărâmiţau și zăceau fără viaţă pe masă.

Credeam că, dacă dădusem peste un soi de virnanţ folositor, restul îmi prindea și mai bine, că un amestec din zece plante e mai bun decât unul din cinci, că, dacă mă pierd în gânduri, farmecul n-o să se piardă

și el, că pot să mă apuc de o poţiune, să mă răzgândesc în toiul muncii și să mă apuc de alta. Nu știam nici măcar poveţele despre leacuri băbești pe care le învaţă orice muritor în poala mamei: că poţi să faci un soi de săpun din tulpini de cervană fierte, că tisa arsă în vatră scoate un fum gros și înecăcios, că macii au somn în nervuri și spânzul are moarte, pe când coada-șoricelului poate închide rănile. Toate aceste lucruri a trebuit să le învăţ muncind, pe dibuite, frigându-mi degetele și fugind afară din norii puturoși, ca să tușesc în grădină.

Pe atunci credeam că, dacă îmi ieșea o vrajă anume, nu mai trebuia s-o învăţ de la capăt. Însă nici măcar asta nu era adevărat. Oricât de des m-aș fi folosit de o iarbă, de câte ori o culegeam era altfel. Un trandafir își trăda secretele dacă îl măcinam, altul trebuia stors, iar al treilea opărit. Fiecare farmec însemna un munte pe care trebuia să mă caţăr iar și iar. Și nu puteam să iau cu mine decât convingerea că sunt în stare să reușesc.

M-am opintit așa mai departe. Trăsesem totuși o învăţătură în copilăria mea – că pot rezista. Încet-încet, am învăţat să ascult: seva care curgea în plante, sângele care-mi curgea în vene. Am învăţat să

înţeleg ce vreau, să plivesc și să adaug, să simt unde s-a strâns puterea și să rostesc vorbele potrivite pentru a o duce la apogeu. Trăiam pentru

clipa în care totul devenea în sfârșit limpede și farmecul își cânta melodia pură doar pentru urechea mea.

N-am chemat balauri și nici n-am făcut să apară șerpi. Primele farmece au fost prostioare, tot ce-mi trecea prin minte. Am început cu o ghindă, căci m-am gândit că dacă aleg o plantă verde în plină

creștere, pe care o hrănesc cu apă, se poate să-mi găsesc ajutorul în sângele meu de naiadă. Zile în șir am frecat ghinda cu uleiuri și alifii, îndemnând-o din vorbe să încolţească. Am încercat să imit sunetele pe care le scosese Aietes când mi-a vindecat faţa. Am încercat și blesteme, și rugăciuni, însă cu toate astea ghinda și-a ţinut trufașă sămânţa doar pentru ea. Am azvârlit-o pe fereastră, am luat alta și m-am cocârjat lângă ea încă o jumătate de veșnicie. Am încercat farmecul când eram supărată, când eram liniștită, când eram fericită și când eram distrată.

Într-o bună zi mi-am spus că mai bine rămân fără nicio putere decât să

mai încerc o dată farmecul acela. La ce-mi trebuia până la urmă o plăntuţă de stejar? Era plină insula de ei. Ce-mi doream de fapt era o căpșună sălbatică, să-mi ung cu dulceaţa ei gâtlejul gingaș, și așa i-am zis și măciuliei ăleia maronii.

S-a preschimbat atât de iute, încât mi s-a afundat degetul în carnea ei moale și roșie. O clipă am rămas cu ochii la ea, după care am scos un chiot de triumf, de-am speriat păsările din copaci.

Am reînviat o floare ofilită. Am alungat cu totul muștele din casă.

Am făcut cireșii să înflorească, deși nu era anotimpul potrivit, și am colorat focul într-un verde viu. Dacă ar fi fost cu mine, Aietes și-ar fi înghiţit barba văzând de ce chiţibușuri de bucătăreasă mă ţin. Însă, cum nu știam nimic, nimic nu mi se părea mai prejos de mine.

Puterile mi se învolburau ca valurile. Am descoperit că aveam talent pentru năluci, puteam să plăsmuiesc firimituri din umbre, atrăgând șoriceii, să scot din valuri plevuști palide ţâșnind chiar sub ciocul vreunui cormoran. Am încercat ceva mai răsărit: un dihor cu care să

sperii cârtiţele, o bufniţă care să alunge iepurii. Am învăţat că plantele se culeg cel mai bine la lumina lunii, căci roua și bezna le îngroașă

seva. Am învăţat care plante cresc bine în grădină și care trebuie lăsate la locul lor în pădure. Am prins șerpi și am învăţat să le mulg colţii.

Puteam să storc un strop de venin dintr-o coadă de viespe. Am

vindecat un copac muribund și am ucis o viţă otrăvitoare doar atingând-o cu mâna.

Însă Aietes avusese dreptate: talentul meu cel mai mare era metamorfoza și într-acolo mi se întorceau mereu gândurile. Am zăbovit în faţa unui trandafir până s-a preschimbat în iris. Dacă turnai o poţiune la rădăcina unui frasin se preschimba în stejar de stâncă. Mi-am schimbat lemnul de foc în cedru ca să-mi umplu cu parfumul său odăile, noapte de noapte. Am prins o albină și am făcut-o broască, un scorpion și l-am făcut șoarece.

Aici am descoperit în sfârșit până unde mi se întinde puterea. Oricât de tare mi-ar fi fost poţiunea și oricât de bine mi-aș fi ţesut vraja, broasca tot încerca să zboare și șoarecele să înţepe. Doar trupul era preschimbat, nu și mintea.

Atunci mi-am amintit de Scylla. Oare sinele ei de nimfă mai trăia în monstrul acela cu șase capete? Sau plantele crescute din sângele zeilor te preschimbau cu adevărat? Nu știam. M-am adresat văzduhului: Oriunde ai fi, sper că ţi-ai găsit mulţumirea.

Bine, acum știu, desigur, că și-o găsise.

M-am trezit într-o zi că răzbat în cele mai adânci desișuri ale pădurii.

Îmi plăcea mult să cutreier insula, de la ţărmurile cele mai joase până