parte.

Îl simţeam cum mă iscodește cu puterile sale, să-mi afle secretele. Pe vremuri m-aș fi repezit să-i întind îndată pocalul plin ochi cu răspunsuri, să-i ofer tot ce dorea de la mine. Însă nu mai eram cea de pe vremuri. Nu-i datoram nimic. O să se aleagă doar cu ceea ce am eu chef să-i ofer.

M-am ridicat și am rămas în picioare dinaintea lui. Îmi simţeam limpede ochii galbeni ca două pietricele de râu.

— De unde știi că tatăl tău se înșală în privinţa otrăvurilor preparate de mine? De unde știi că n-o să te ameţesc pe loc cu licorile mele?

— Nu știu.

— Și totuși îndrăznești să rămâi?

— Îndrăznesc orice, a spus el.

Și așa s-a făcut că am ajuns iubiţi.

Hermes s-a întors adesea în următorii ani, pe la apus, purtat de aripile sale. Îmi aducea delicatese de-ale zeilor – vin furat chiar din pivniţele lui Zeus, cea mai dulce miere de pe muntele Iblei, unde albinele sorb doar din flori de cimbru și de tei. Discuţiile noastre erau o plăcere, la fel și însoţirile.

— Ai vrea să-mi porţi copilul în pântece?

— Nu, nicicând, niciodată, am râs auzindu-l.

Nu s-a simţit jignit. Îi plăceau răspunsurile fără înconjur, căci n-aveai cum să-l rănești cu nimic până la sânge. M-a întrebat doar din curiozitate, căci îi stătea în fire să caute răspunsuri și să vâneze slăbiciunile celorlalţi. Voia să vadă dacă îmi căzuse cu tronc. Numai că

asemenea dulcegării îmi erau străine de-acum. Nu lâncezeam visând la el zile în șir și nu-i rosteam numele în pernă. Nu-mi era soţ și de-abia dacă-mi era prieten. Era un șarpe veninos, asemenea mie, și astfel ne bucuram unul de altul.

Hermes îmi dădea de veste ce se mai întâmplase. În călătoriile sale, străbătea în zbor fiecare colţișor al lumii, umplându-și mintea de bârfe cum se umplu poalele veșmintelor de noroi. Știa la ale cui ospeţe bea Glaucos. Știa cât de sus ţâșnește laptele în fântânile Colhidei. Mi-a spus că Aietes e bine, umblând înveșmântat într-o mantie din piele de leopard vopsită. Își luase de soţie o muritoare și avea un prunc în fașă și altul în pântecele femeii. Pasifae era încă stăpână în Creta prin puterea poţiunilor ei și-i plodise până una-alta destui copii bărbatului ei cât să

umple o corabie, șase moștenitori și fiice. Perses se aţinea la răsărit și reînvia morţii cu găleţi de smântână și sânge. Mama își ștersese de tot lacrimile și își adăugase titlul de Mamă a Vrăjitorilor, fălindu-se cu asta pe la mătuși. Râdeam împreună de toate acestea și, când pleca, știam

că le povestește și lor despre mine: despre unghiile mele înnegrite de pământ, leoaica mea moscată, porcii care începuseră să-mi vină la ușă, aducându-mi trufe pentru un blid cu lături și o mângâiere pe spinare.

Și, bineînţeles, cum sărisem pe el pe vremea când fusesem o fecioară

sfioasă. Ei bine? Sfioasă nu fusesem deloc, însă restul era destul de adevărat.

L-am tot tras de limbă, unde se află Aiaia, cât de departe de Egipt, Etiopia și celelalte locuri interesante. L-am întrebat în ce toane mai e tata, cum se numesc nepoţii și nepoatele mele și ce noi imperii au înflorit în lume. Îmi răspundea de fiecare dată, însă când l-am întrebat cât de departe se află florile pe care i le dădusem lui Glaucos și Scyllei, a râs de mine. Crezi că voi ascuţi pentru ea ghearele leoaicei?

Am încercat să-mi iau un ton cât mai nepăsător.

— Ce mai face bătrânul titan Prometeu pe stânca lui? Cum o mai duce?

— Cum crezi? Zi de zi rămâne fără ficat.

— Încă? N-am înţeles niciodată de ce s-a mâniat Zeus pentru că i-a ajutat pe muritori.

— Spune-mi, mi-a zis el, cine dă ofrande mai bune: un om nenorocit sau unul fericit?

— Unul fericit, desigur.

— Greșit. Omul fericit e prea prins cu viaţa lui. Crede că nu-i datorează nimic nimănui. Dar dacă-l faci să tremure, dacă-i omori nevasta, îi schingiuiești copiii, atunci o să se întoarcă la tine. O să-și ţină familia flămândă o lună întreagă ca să-ţi ia cel mai alb viţel dintre toţi. Dacă-și îngăduie, o să-ţi ia o sută.

— Bine, dar, până la urmă, tot trebuie să-l răsplătești cu ceva. Altfel n-o să-ţi mai închine nimic.

— Ei bine, o să te miri cât timp o duce așa. Bineînţeles, într-un final, e mai bine să-i dai ceva. Atunci o să fie iar fericit. Și poţi s-o iei de la capăt.

— Deci așa își petrec olimpienii zilele. Își storc minţile cum să-i facă

nefericiţi pe oameni.

— De ce-ai face atâta pe virtuoasa când tatăl tău e marele maestru în privinţa asta? Ar fi în stare să nimicească un sat întreg dacă ar ști că așa pune mâna pe încă o viţea.

De câte ori nu mă mândrisem în sinea mea cu altarele încărcate ale tatei? Mi-am luat pocalul și am băut, ca să nu-mi vadă obrajii îmbujoraţi.

— Îmi închipui că ai putea să mergi la Prometeu, am zis. Cu aripile tale. Să-i duci ceva să-l aline.

— De ce-aș face una ca asta?

— De dragul noutăţii, desigur. Ar fi prima faptă bună pe care ai face-o în viaţa ta desfrânată. Nu ești curios cum te-ai simţi?

A râs, însă nu l-am mai bătut la cap. Doar rămânea tot olimpian, fiul lui Zeus. Îmi îngăduia să întind coarda pentru că-l înveseleam, însă nu știam când se va termina cu veselia aceea. Poţi să înveţi o viperă să-ţi mănânce din palme, însă n-ai cum s-o dezveţi de plăcerea mușcatului.

Primăvara s-a preschimbat în vară. Într-o noapte, când zăboveam la un pocal de vin, l-am întrebat în sfârșit de Scylla.

— Ah, a făcut el și ochii i s-au luminat. Chiar mă întrebam când o să

ajungi și la ea. Ce vrei să știi?

Oare e nefericită? Însă ar fi râs de o întrebare atât de jalnică, pe bună

dreptate de altfel. Vrăjitoria mea, insula, leoaica, toate erau urmarea preschimbării ei. N-ar fi fost deloc cinstit să regret acţiunea căreia îi datoram însăși viaţa mea.

— N-am aflat ce s-a mai întâmplat cu ea după ce s-a scufundat în mare. Știi unde e?

— Nu departe de aici, la mai puţin de o zi cu corabia muritorilor. A găsit o strâmtoare pe placul ei. Într-o parte e un vârtej care absoarbe corăbii, pești și tot ce trece pe-acolo. Pe cealaltă parte e un perete de piatră cu o peșteră unde să-și ascundă chipul. Toate corăbiile care se trag la adăpost de vârtej îi nimeresc drept în colţi și așa se hrănește.

— Se hrănește…

— Da. Mănâncă mateloţi. Câte șase odată, unul în fiecare gură, iar dacă vâslesc prea încet, înhaţă doisprezece. Unii încearcă să i se împotrivească, dar îţi închipui cum o sfârșesc. Le auzi urletele de tare departe.

Am rămas înmărmurită în scaun. Mereu mi-o închipuisem înotând în adâncuri și sugând carnea rece a caracatiţelor. Însă nu. Scylla își dorise întotdeauna să se scalde în lumina zilei. Își dorise întotdeauna

să facă lumea să plângă. Iar acum era un monstru hulpav, tot numai colţi și de neatins în nemurirea sa.

— N-are cine s-o oprească?

— Dacă și-ar dori, Zeus sau tatăl tău ar putea face asta. Care să fie însă motivul? Monștrii sunt binecuvântarea zeilor. Închipuie-ţi câte rugăciuni li se adresează.