— Mi-ai spus că tata o să mă azvârle la ciori pentru așa ceva.
— Doar dacă faci prostia s-o recunoști.
Mă ardea faţa.
— Presupun că aș face bine să ascult de tine și să nu recunosc niciodată nimic?
— Da. Așa merg lucrurile, Circe. Eu îi zic tatei că am ajuns vrăjitor din întâmplare, el se face că mă crede, Zeus se face și el că îl crede, și tot așa se orânduiește lumea asta. E vina ta că ai mărturisit. Chiar nu pot să înţeleg de ce ai făcut așa ceva.
Ce-i drept, n-avea cum să înţeleagă. El nici nu se născuse când l-au biciuit pe Prometeu.
— Ce voiam să-ţi spun, a continuat Aietes. L-am cunoscut aseară, în sfârșit, pe Glaucos al tău. N-am văzut de când sunt așa un fanfaron.
Sper că data următoare o să alegi mai bine. Ai fost mereu prea încrezătoare din fire.
L-am privit cum stătea sprijinit de tocul ușii, cu mantia sa lungă și ochii sclipitori ca de lup. Îmi zvâcnise inima în piept când îl văzusem, ca întotdeauna. Însă el era așa cum îmi spusese odată, ca o coloană de apă rece și neclintită, neatârnată de nimic.
— Îţi mulţumesc pentru sfat, i-am zis.
A plecat și am analizat din nou tapiseria. Mirele de pe ea avea ochii bulbucaţi, mireasa era înfofolită toată în văluri, iar rudele căscau ochii la ei din spate ca niște nătângi. Nu-mi plăcuse niciodată lucrătura aceea. N-are decât să putrezească aici.
Capitolul 7
A doua zi dimineaţă am urcat în carul tatei și ne-am avântat hurducându-ne pe cerul întunecat fără să scoatem o vorbă. Aerul gonea pe lângă noi și noaptea se risipea cu fiecare învârtire a roţilor. Am aruncat o privire în jos, încercând să recunosc fluviile și mările, văile umbrite, însă mergeam prea repede ca să-mi dau seama unde ne aflăm.
— Cum se cheamă insula?
Tata nu mi-a răspuns. Avea fălcile încordate și buzele albite de mânie. Apropierea lui îmi răscolea vechile arsuri. Am închis ochii. Pe lângă noi se perindau meleaguri fără număr și vântul îmi mângâia pielea. Mi-am închipuit cum mă arunc peste marginea de aur, în hăul de sub noi. Ar fi chiar plăcut, mi-am zis, până în clipa izbirii de pământ.
Ne-am lăsat la sol zdruncinându-ne. Când mi-am deschis ochii am văzut o colină înaltă, acoperită de iarbă deasă. Tata se uita drept în faţă.
Brusc, mi-a venit să cad în genunchi și să-l implor să mă ducă înapoi, dar m-am silit să cobor. De cum am pus piciorul pe pământ, tata s-a și făcut nevăzut în carul său.
Am rămas singură în poiana aceea. Vântul îmi sufla tare pe obraji și aerul era proaspăt și înmiresmat. Nici nu puteam să mă bucur de el.
Îmi simţeam capul greu și începuse să mă doară gâtlejul. M-am clătinat
pe picioare. De-acum Aietes era înapoi în Colhida și își bea laptele cu miere de-acasă. Mătușile mele râdeau pe ţărmurile lor și verișoarele își vedeau mai departe de jocuri. Tata era, desigur, hăt sus, în văzduh, revărsându-și lumina asupra lumii. Toţi anii pe care mi-i petrecusem cu ei erau ca o piatră azvârlită într-un iaz. Undele circulare se neteziseră
de-acum cu totul.
Aveam totuși un strop de mândrie. Dacă ei nu plângeau, nici eu n-o să plâng. Mi-am lipit palmele de ochi până mi s-au uscat. Apoi m-am silit să mă uit în jur.
Pe dealul din faţa mea am văzut o casă cu prispă largă, pereţi de piatră clădiţi cu meșteșug și uși înalte, fasonate cât să intre pe ele un uriaș de înălţimea a doi oameni. Ceva mai în vale se afla o întindere împădurită și dincolo de ea se zărea marea.
Însă pădurea mi-a stârnit curiozitatea. Era bătrână, cu stejari, tei și măslini noduroși și străpunsă ici-colo de chiparoși drepţi ca lăncile.
Dintr-acolo venea mirosul de verdeaţă ce se întindea până pe coasta dealului. Copacii se scuturau stufoși în brizele mării și păsările săgetau umbrele. Și acum îmi aduc aminte cât m-am minunat atunci. Îmi petrecusem toată viaţa prin aceleași săli întunecoase sau pășisem pe același liman sărăcăcios, cu crânguri rare. Abundenţa aceea m-a luat pe nepregătite și mi-a venit dintr-odată să mă azvârl în mijlocul ei ca o broscuţă într-un iaz.
Am șovăit. Nu eram nimfă de pădure. Nu știam cum să-mi croiesc drum peste rădăcinile copacilor și să mă avânt neatinsă prin mărăcinișuri. Nici nu ghiceam ce se ascunde prin umbrele acelea. Dacă
erau doline pe-acolo? Dacă erau urși și lei?
Simţeam teamă și am stat nemișcată timp îndelungat, așteptând, de parcă trebuia să vină cineva să mă liniștească, să-mi zică da, poţi să
mergi, vei fi în siguranţă. Carul tatei a lunecat deasupra mării și a început să se lase în valuri. Umbrele pădurii s-au adâncit și copacii păreau să se împletească. E prea târziu să mai merg acum, mi-am spus.
Mâine.
Ușile casei erau din scânduri late de stejar, încinse cu fier. Când le-am atins, s-au deschis fără împotrivire. Înăuntru mirosea a smirnă.
Într-o sală mare se găseau destule mese și bănci cât să dai un ospăţ.
Într-un capăt trona o vatră și în celălalt se întindea un coridor care ducea la bucătărie și la iatacuri. Era destul loc aici pentru vreo zece zeiţe și chiar mă așteptam să găsesc nimfe și verișoare. Însă nu, ăsta trebuia să-mi fie surghiunul. În deplină singurătate. Există pedeapsă
mai rea, se gândiseră ai mei, decât să nu mai am parte de prezenţa lor zeiască?
Casa în sine chiar nu mi se părea o pedeapsă. Unde te uitai, dădeai de comori: cufere sculptate, carpete moi și tapiserii cu fir de aur, paturi, scăunele, trepiede bogat ornate și statuete de fildeș. Pervazurile erau din marmură albă, iar obloanele, din lemn de frasin. La bucătărie mi-am plimbat degetele peste tăișurile cuţitelor, bronz și fier, dar și sidef și obsidian. Am găsit castroane de cuarţ și argint ciocănit. Deși încăperile nu fuseseră locuite, nu se vedea nicăieri niciun fir de praf, iar mai târziu aveam să aflu că nici nu putea să pătrundă peste pragul de marmură. Oricât mergeam pe ea, podeaua se menţinea curată și mesele luceau. Cenușa dispărea din vatră, vasele se spălau singure și focul se hrănea de la sine peste noapte. În cămară erau urcioare cu ulei și cu vin, castroane mereu pline cu brânză și cu boabe de orz proaspete.
În odăile acelea pustii și desăvârșite mă simţeam… nici nu știam cum.
Dezamăgită. Ceva din mine tânjise totuși, cred, după stânca din Caucaz și vulturul care plonja să-mi mănânce ficatul. Însă Scylla nu era Zeus, iar eu nu eram Prometeu. Noi, nimfele, nu meritam atâta bătaie de cap.
Însă era mai mult de-atât. Tata ar fi putut să mă lase într-o cocioabă
