Mi se pusese un nod în gât. Bărbaţii pe care-i mâncase ea erau mateloţi ca Glaucos pe vremuri, zdrenţuiţi, disperaţi, cuprinși de frică.

Toţi muriseră. Toţi deveniseră fum rece, însemnaţi cu numele meu.

Hermes mă privea atent, cu capul înclinat ca o pasăre curioasă.

Aștepta reacţia mea. O să vărs lacrimi, dulci ca laptele fără caimac, sau o să fiu o harpie cu inima de piatră? Nu exista cale de mijloc. Un alt răspuns nu s-ar fi potrivit cu snoava amuzantă pe care voia s-o urzească.

Mi-am lăsat mâna pe capul leoaicei, simţindu-i sub degete ţeasta imensă și tare. Nu dormea niciodată când venea Hermes la mine. Ne veghea printre pleoapele întredeschise.

— Scylla nu s-a mulţumit niciodată doar cu un singur lucru, am zis.

A zâmbit. O căţea cu inimă de piatră.

— Vreau să-ţi spun ceva, a continuat el. Am auzit o profeţie despre tine. Am aflat-o de la o prezicătoare care și-a lăsat templul și colindă pe câmpuri ghicindu-le oamenilor.

Mă învăţasem cu meandrele minţii sale, spre marea mea recunoștinţă.

— Iar tu treceai din întâmplare pe acolo chiar când vorbea despre mine?

— Firește că nu. I-am oferit o cupă de aur gravată și i-am cerut să-mi spună tot ce știe despre Circe, fiica lui Helios, vrăjitoarea de pe Aiaia.

— Și?

— A spus că un bărbat pe nume Odiseu, sânge din sângele meu, va sosi într-o zi pe insula ta.

— Continuă.

— Asta e tot.

— E cea mai proastă profeţie pe care am auzit-o vreodată.

— Știu, a oftat Hermes. Cred că am dat cupa pe degeaba.

Nu visam la el, cum am mai zis. Nu-i împleteam numele de al meu.

Noaptea ne culcam împreună și la miezul nopţii dispărea, iar eu mă

trezeam și colindam pădurile. Leoaica pășea adesea lângă mine. Era plăcerea noastră cea mai adâncă să mergem prin aerul rece, simţind cum ni se freacă de picioare frunzele umede. Din când în când, mă

opream să culeg o floare sau alta.

Însă pentru floarea râvnită am așteptat destul de mult. Am lăsat să

treacă o lună de la discuţia mea cu Hermes și încă una. Nu voiam să

stea cu ochii pe mine. Nu avea ce căuta aici. Floarea era a mea.

N-am luat cu mine nicio torţă. Ochii îmi luceau în întuneric mai ceva decât ai bufniţelor. Am apucat prin penumbra copacilor, prin livezile liniștite, printre măslini și mărăcinișuri, peste nisipuri și pieptiș pe stânci. Nicio pasăre nu mișca și nicio jivină. Nu se auzeau decât aerul printre frunze și răsuflarea mea.

Și iat-o acolo, îngropată în clisa de frunze, săpând mai jos de ferigi și de ciuperci: o floricică cât unghia, albă ca laptele. Sângele de uriaș pe care-l vărsase tata din cer. Am smuls un lujer din încrengătură.

Rădăcinile s-au agăţat o clipă de pământ, apoi s-au lăsat trase. Erau negre și groase, mirosind a metal și a sare. Floarea nu avea niciun nume, din câte știam, așa că i-am zis „mōli”, adică rădăcină pe limba străveche a zeilor.

Ah, tată, oare-ai știut ce dar îmi faci? Căci floarea aceea atât de fragilă, încât ţi se destrăma cu totul sub talpă, purta în ea apotrope, puterea neîmblânzită de a alunga răul. Desfăcătoarea blestemelor. Scut și pavăză împotriva năpastei, cinstită ca o zeiţă, căci era curată ca lacrima. Singurul lucru de pe lumea asta căruia îi puteai acorda încrederea că nu te va trăda.

Zi de zi, insula înflorea tot mai mult. Grădina mi se căţărase pe casă

și-mi sufla parfumul ei pe ferestre. La vremea aceea lăsam obloanele ridicate. Făceam tot ce pofteam. Dacă m-ai fi întrebat, aș fi zis că-s fericită. Însă nu uitam nicio clipă.

Fum rece, însemnat cu numele meu.

Capitolul 9

Era dimineaţă. Soarele săltase deasupra copacilor și mă aflam în grădină, tăind anemone pentru masă. Porcii își clefăiau lăturile. Un mistreţ a prins arţag și a început să se împingă grohăind în ceilalţi, ca să-și arate puterea. I-am prins privirea.

— Ieri te-am văzut cum faci bulbuci la izvor și alaltăieri scroafa pătată te-a trimis la plimbare cu urechea mușcată și pofta-n cui. Așa că

vezi cum te porţi.

A pufnit cu râtul în ţărână, apoi s-a predat cu burta la pământ.

— Când nu sunt cu tine stai mereu de vorbă cu porcii?

Hermes se ivise în mantia lui de călătorie și pălăria cu boruri late trasă deasupra ochilor.

— Îmi place să gândesc dintr-o altă perspectivă, i-am răspuns. Ce te-aduce încoace pe lumină, ca zeii cinstiţi?

— O corabie se îndreaptă spre insulă. Am crezut că ţi-ar plăcea să

afli.

M-am ridicat.

— Ce corabie?

A zâmbit. Ce-i mai plăcea să mă vadă descumpănită…

— Ce-mi dai dacă îţi spun?

— Du-te de-aici, m-am răstit la el. Îmi place să te văd mai mult pe întuneric.

A dispărut râzând.

M-am silit să-mi petrec dimineaţa ca de obicei, căci Hermes putea să