Nu trebuie să trudim extrăgând minereuri, căci metalele se smulg singure din peretele muntelui. N-ai de ce să-ţi asprești degetele sau să-ţi încordezi prea tare mușchii.
Vrăjitoria e toată numai trudă. Fiecare buruiană trebuie dibuită la locul ei, culeasă la vremea ei, smulsă din noroi, aleasă și curăţată, spălată și pregătită. Trebuie întoarsă pe toate părţile pentru a vedea unde-i este puterea. Zi după zi, cu multă răbdare, trebuie să-ţi arunci nereușitele la gunoi și s-o iei de la capăt. Atunci cum de nu m-a deranjat deloc? Cum de nu ne-a deranjat pe niciunul?
Nu pot să vorbesc în numele fraţilor și al surorii mele, însă nu mi-e greu să vin cu un răspuns pentru mine. O sută de generaţii la rând mersesem prin lume dormind pe picioare, amorţită, leneșă și fără nicio grabă. Nu lăsam nicio urmă, nu făceam nicio ispravă. Nici măcar cei care simţiseră un strop de iubire pentru mine nu se sinchisiseră să-mi rămână alături.
Apoi am învăţat că pot să fac lumea să se mlădieze după voinţa mea, cum se mlădiază arcul când slobozește săgeata. Aș fi trudit de-o mie de ori pe atât doar ca să ţin toată puterea asta în mâinile mele. Mi-am zis: pesemne că așa s-a simţit și Zeus când a înălţat trăsnetul pentru prima oară.
Desigur că la început toate fierturile mele au fost eșecuri. Poţiuni fără efect, pomezi care se fărâmiţau și zăceau fără viaţă pe masă.
Credeam că, dacă dădusem peste un soi de virnanţ folositor, restul îmi prindea și mai bine, că un amestec din zece plante e mai bun decât unul din cinci, că, dacă mă pierd în gânduri, farmecul n-o să se piardă
și el, că pot să mă apuc de o poţiune, să mă răzgândesc în toiul muncii și să mă apuc de alta. Nu știam nici măcar poveţele despre leacuri băbești pe care le învaţă orice muritor în poala mamei: că poţi să faci un soi de săpun din tulpini de cervană fierte, că tisa arsă în vatră scoate un fum gros și înecăcios, că macii au somn în nervuri și spânzul are moarte, pe când coada-șoricelului poate închide rănile. Toate aceste lucruri a trebuit să le învăţ muncind, pe dibuite, frigându-mi degetele și fugind afară din norii puturoși, ca să tușesc în grădină.
Pe atunci credeam că, dacă îmi ieșea o vrajă anume, nu mai trebuia s-o învăţ de la capăt. Însă nici măcar asta nu era adevărat. Oricât de des m-aș fi folosit de o iarbă, de câte ori o culegeam era altfel. Un trandafir își trăda secretele dacă îl măcinam, altul trebuia stors, iar al treilea opărit. Fiecare farmec însemna un munte pe care trebuia să mă caţăr iar și iar. Și nu puteam să iau cu mine decât convingerea că sunt în stare să reușesc.
M-am opintit așa mai departe. Trăsesem totuși o învăţătură în copilăria mea – că pot rezista. Încet-încet, am învăţat să ascult: seva care curgea în plante, sângele care-mi curgea în vene. Am învăţat să
înţeleg ce vreau, să plivesc și să adaug, să simt unde s-a strâns puterea și să rostesc vorbele potrivite pentru a o duce la apogeu. Trăiam pentru
clipa în care totul devenea în sfârșit limpede și farmecul își cânta melodia pură doar pentru urechea mea.
N-am chemat balauri și nici n-am făcut să apară șerpi. Primele farmece au fost prostioare, tot ce-mi trecea prin minte. Am început cu o ghindă, căci m-am gândit că dacă aleg o plantă verde în plină
creștere, pe care o hrănesc cu apă, se poate să-mi găsesc ajutorul în sângele meu de naiadă. Zile în șir am frecat ghinda cu uleiuri și alifii, îndemnând-o din vorbe să încolţească. Am încercat să imit sunetele pe care le scosese Aietes când mi-a vindecat faţa. Am încercat și blesteme, și rugăciuni, însă cu toate astea ghinda și-a ţinut trufașă sămânţa doar pentru ea. Am azvârlit-o pe fereastră, am luat alta și m-am cocârjat lângă ea încă o jumătate de veșnicie. Am încercat farmecul când eram supărată, când eram liniștită, când eram fericită și când eram distrată.
Într-o bună zi mi-am spus că mai bine rămân fără nicio putere decât să
mai încerc o dată farmecul acela. La ce-mi trebuia până la urmă o plăntuţă de stejar? Era plină insula de ei. Ce-mi doream de fapt era o căpșună sălbatică, să-mi ung cu dulceaţa ei gâtlejul gingaș, și așa i-am zis și măciuliei ăleia maronii.
S-a preschimbat atât de iute, încât mi s-a afundat degetul în carnea ei moale și roșie. O clipă am rămas cu ochii la ea, după care am scos un chiot de triumf, de-am speriat păsările din copaci.
Am reînviat o floare ofilită. Am alungat cu totul muștele din casă.
Am făcut cireșii să înflorească, deși nu era anotimpul potrivit, și am colorat focul într-un verde viu. Dacă ar fi fost cu mine, Aietes și-ar fi înghiţit barba văzând de ce chiţibușuri de bucătăreasă mă ţin. Însă, cum nu știam nimic, nimic nu mi se părea mai prejos de mine.
Puterile mi se învolburau ca valurile. Am descoperit că aveam talent pentru năluci, puteam să plăsmuiesc firimituri din umbre, atrăgând șoriceii, să scot din valuri plevuști palide ţâșnind chiar sub ciocul vreunui cormoran. Am încercat ceva mai răsărit: un dihor cu care să
sperii cârtiţele, o bufniţă care să alunge iepurii. Am învăţat că plantele se culeg cel mai bine la lumina lunii, căci roua și bezna le îngroașă
seva. Am învăţat care plante cresc bine în grădină și care trebuie lăsate la locul lor în pădure. Am prins șerpi și am învăţat să le mulg colţii.
Puteam să storc un strop de venin dintr-o coadă de viespe. Am
vindecat un copac muribund și am ucis o viţă otrăvitoare doar atingând-o cu mâna.
Însă Aietes avusese dreptate: talentul meu cel mai mare era metamorfoza și într-acolo mi se întorceau mereu gândurile. Am zăbovit în faţa unui trandafir până s-a preschimbat în iris. Dacă turnai o poţiune la rădăcina unui frasin se preschimba în stejar de stâncă. Mi-am schimbat lemnul de foc în cedru ca să-mi umplu cu parfumul său odăile, noapte de noapte. Am prins o albină și am făcut-o broască, un scorpion și l-am făcut șoarece.
Aici am descoperit în sfârșit până unde mi se întinde puterea. Oricât de tare mi-ar fi fost poţiunea și oricât de bine mi-aș fi ţesut vraja, broasca tot încerca să zboare și șoarecele să înţepe. Doar trupul era preschimbat, nu și mintea.
Atunci mi-am amintit de Scylla. Oare sinele ei de nimfă mai trăia în monstrul acela cu șase capete? Sau plantele crescute din sângele zeilor te preschimbau cu adevărat? Nu știam. M-am adresat văzduhului: Oriunde ai fi, sper că ţi-ai găsit mulţumirea.
Bine, acum știu, desigur, că și-o găsise.
M-am trezit într-o zi că răzbat în cele mai adânci desișuri ale pădurii.
Îmi plăcea mult să cutreier insula, de la ţărmurile cele mai joase până
pe întinsurile cele mai înalte, în căutarea mușchilor, ferigilor și a viţelor ascunse, pentru a le culege frunzele numai bune pentru vrăji. Era după-amiaza târziu și aveam coșul doldora de plante. Când am ieșit de după
un tufiș, m-am pomenit cu mistreţul în faţă.
Știam de ceva timp că pe insulă trăiesc porci sălbatici. Îi auzisem guiţând și luându-se la trântă prin tufișuri. Găseam adesea câte un rododendron strivit sub copite sau un strat de lăstari smuls din rădăcini. Era însă prima oară când vedeam unul.
Era imens, chiar mai mare decât în închipuirile mele. Avea spinarea abruptă și neagră precum coastele muntelui Cynthus și umerii brăzdaţi de cicatricele ca niște fulgere cu care se alesese în lupte. Doar cei mai
curajoși eroi înfruntă jivinele acestea, înarmaţi cu lănci și ajutaţi de dulăi, de arcași și de servitori, chiar și de câţiva războinici. Eu aveam doar cuţitul pentru săpat și coșul, nici măcar vreo poţiune vrăjită la îndemână.
A bătut din copită, cu spuma albă picurându-i din bot. Apoi și-a plecat colţii și a scrâșnit din fălci. Parcă-mi spunea din ochii săi porcești: Pot să frâng o sută de flăcăi, să le bocească mamele leșurile acasă. O să-ţi smulg maţele și o să le mănânc la prânz.
L-am pironit cu privirea.
— Ia încearcă, am zis.
A stat și s-a uitat lung la mine. Apoi s-a întors și a dispărut în tufișuri. Vă spun, cu toate farmecele mele, de-abia atunci m-am simţit pentru prima oară o vrăjitoare adevărată.
