Nu le-am ascultat. Eram cu gândul la Scylla. Încercam să-mi alcătuiesc o imagine din toate câte auzisem despre ea: șase guri, șase capete, douăsprezece picioare. Însă cu cât mă străduiam mai mult, cu atât scăpăm din vedere mai multe. În schimb, îi vedeam chipul de demult, din odăile noastre, rotund și surâzător. Încheietura mâinii i se arcuise ca un gât de lebădă. Bărbia i se înclinase delicat când îi șoptise soră-mii la ureche cine știe ce bârfă măruntă. Lângă ele stătuse fratele meu, Perses, zâmbind arogant. Pe atunci se juca cu pletele Scyllei, răsucindu-le pe deget. Ea se întorcea și-l plesnea peste umăr, de răsuna toată sala. Râdeau amândoi, căci oricum le plăcea să se afle mereu în centrul atenţiei. Ţineam minte că mă întrebasem cum de nu o supăra pe sora mea tot spectacolul acela, căci nu lăsa pe nimeni să se apropie de Perses. Și totuși se uita zâmbind la ei.

Crezusem că în toţii anii petrecuţi în palatul tatei fusesem oarbă ca o cârtiţă, însă acum îmi amintisem și mai multe amănunte. Veșmântul verde pe care-l purta Scylla la ospeţele însemnate, sandalele ei de argint cu lapislazuli la curea. Avea o agrafă de aur cu o pisică la capăt care-i susţinea părul la ceafă. Pare-mi-se că era din… Teba. Teba din Egipt, un adorator de-acolo, nu știu ce zeu cu cap de fiară. Ce se alesese de zorzonul acela? Oare zăcea tot în iarbă, pe malul apei, alături de hainele aruncate pe jos?

Ajunsesem la o ridicătură mică, acoperită de un pâlc de plopi negri.

Am luat-o printre trunchiurile lor brăzdate. Unul dintre ei fusese lovit

de trăsnet nu demult, iar tulpina avea o rană înnegrită și mustindă. Am atins cu degetul seva arsă. Îi simţeam forţa și îmi părea rău că nu mai adusesem cu mine o sticluţă ca să i-o adun. Mi-a amintit de Dedal, cu spinarea lui dreaptă și focul din oase.

Oare ce anume nu se îndurase să lase în urmă? Când îmi vorbise despre asta, își stăpânise chipul și își alesese cu grijă cuvintele. Cineva iubit. Vreo slujnică frumușică din palat sau poate vreun grăjdar chipeș.

Sora mea mirosea asemenea intrigi amoroase cu un an înainte. Poate chiar îi trimisese cu poruncă la el în pat, în chip de cârlig de prins peștele. Însă, tot încercând să-mi închipui cum arătau la faţă, mi-am dat seama că nu pot să le dau crezare. Dedal nu mi se părea nici vreun proaspăt îndrăgostit, nici vreun iubit cu vechime, nedespărţit de nevastă cu anii. Nu puteam să mi-l închipui cu nimeni, ci doar unic și solitar. Era vorba despre aur? Despre o invenţie a lui?

Mi-am zis: dacă reușesc să-l ţin mâine în viaţă, poate că o să aflu.

Luna trecea pe deasupra capului și așa trecea și noaptea. Am auzit iar glasul lui Dedal: Are colţii lungi cât un picior de om. M-a trecut un fior rece. Ce-a fost în mintea mea să mă pun cu o asemenea făptură? O să-i smulgă lui Dedal beregata și o să-și înfigă colţii în carnea mea. Ce-o să

mai rămână din mine după ce termină? Cenușă, fum? Niște oase nemuritoare plimbate de curenţi pe fundul mării?

Picioarele mă conduseseră spre ţărm. Am urcat pe coasta rece și cenușie. Am ascultat murmurul valurilor și ţipetele păsărilor de noapte, însă, ca să fiu sinceră, mai ciuleam urechea după altceva: de-acum bine cunoscutul vâjâit din aer. Clipă de clipă speram ca Hermes să coboare lângă mine, senin, râzând și împungându-mă. Ei, vrăjitoare din Aiaia, ce te faci mâine?

M-am gândit să-l implor să mă ajute, cu genunchii în nisip și palmele întinse în sus. Sau poate o să-l dobor la pământ și o să-i ofer plăcere, căci, mai presus de orice, adora să-l uimești. Parcă auzeam ce poveste o să toarne mai târziu. Era așa de disperată, că a sărit pe mine ca o mâţă.

Mai bine s-ar culca cu soră-mea, mi-am zis. S-ar avea tare bine unul cu altul. M-am gândit pentru prima oară că poate deja o făcuse. Probabil că se culcau adesea împreună și râdeau de cât de anostă sunt. Poate totul fusese ideea lui și de-asta venise azi-dimineaţă, să mă ia peste picior și să se umfle în pene. Mi-am repetat în minte întreaga discuţie,

cernând fiecare detaliu ca să-i smulg înţelesul. Vezi cât de iute te prostește? Asta-și dorea cel mai tare: să semene îndoieli, să te facă să te întrebi și să te frămânţi singură, urmându-i împleticit dansul neobosit.

În beznă, spre perechea de aripi tăcute ce ar fi putut să plutească pe-aproape, am zis:

— Puţin îmi pasă dacă te culci cu ea. Ia-l și pe Perses de iubit, doar e cel mai chipeș. Niciodată n-o să fiu geloasă pe cineva ca tine.

Poate mă asculta, poate nu. Nu conta. Oricum n-avea să vină. Era o farsă mai reușită să vadă cât o să mă chinuiesc, să mă vadă blestemând și zbătându-mă. Nici tata n-o să mă ajute. Ar putea Aietes, doar pentru plăcerea de a-și încorda puterile, însă el se afla în celălalt capăt al lumii.

N-aveam cum să ajung la el, așa cum n-aveam nici cum să-mi iau zborul.

Eram și mai însingurată decât sora mea, mi-am zis. Eu răspunsesem chemării ei, însă nimeni n-ar fi venit la chemarea mea. La gândul ăsta am mai prins curaj. La urma urmei, fusesem singură toată viaţa. Aietes și Glaucos îmi întrerupseseră doar pentru un timp lunga singurătate.

Îngenunchind, mi-am înfipt degetele în nisip. Am simţit asprimea grăunţilor ce pătrundeau sub unghii. Atunci mi-a trecut prin minte o amintire. Tata învăţându-l pe Glaucos legea noastră veche și fără de speranţă: niciun zeu nu poate desface lucrarea altuia.

Însă aceasta era lucrarea mea.

Luna a trecut pe deasupra noastră. Valurile și-au lipit gurile reci de picioarele mele. Iarbă neagră, mi-am zis. Frasin, măslin și brad argintiu.

Măselariţă cu scoarţă arsă de corn și mōli, ascunsă la fund. Mōli era bună să desfacă blestemele, să alunge gândul meu rău care o preschimbase atunci.

M-am scuturat de nisip și am rămas în picioare, cu traista de leacuri atârnându-mi pe umăr. Când mergeam, sticluţele vibrau încetișor, ca niște capre care-și scuturau tălăngile. În juru-mi se învolburau mirosuri pe care le cunoșteam ca pe propria mea piele: de pământ, rădăcini afundate, sare și sânge feros.

A doua zi dimineaţă, oamenii erau pământii la faţă și tăcuţi. Unul ungea furcheţii ca să nu scârţâie și altul freca puntea pătată, roșu la faţă, deși nu știam dacă era de la soare sau de la durere. La pupa stătea al treilea, un ins cu o barbă neagră care se ruga turnând vin în valuri.

Niciunul nu se uita la mine. Doar eram sora lui Pasifae și renunţaseră

demult să spere la vreun ajutor din partea ei. Însă le simţeam încordarea apăsătoare, groaza care-i gâtuia tot mai tare clipă de clipă.

Se apropia moartea.

Nu te gândi, mi-am spus. Dacă te ţii tare, nu va muri niciunul azi.

Căpitanul străjilor avea ochii îngălbeniţi pe chipul buhăit. Îl chema Polydamas și era uriaș, însă, cum eram zeiţă, îl ajungeam la statură.

— Îmi trebuie mantia ta, i-am zis. Dă-mi și tunica.

A mijit ochii și i-am citit în ei pornirea de a-mi zice pe loc „nu”. Am ajuns să îi cunosc bine pe bărbaţii de felul lui, care se ţineau cu dinţii de puţina putere pe care o aveau și nu vedeau în mine decât o femeie.

— De ce? a întrebat.

— Pentru că nu vreau ca tovarășii tăi să moară. Presupui altceva?

Vorbele mi-au răsunat pe toată puntea și treizeci și șapte de perechi de ochi s-au uitat în sus. Căpitanul și-a dat jos hainele și mi le-a întins.

Erau cele mai frumos lucrate de pe corabie, din lână preţioasă, cu fir alb și un tiv de purpură viu colorat, care mătura puntea.

Dedal venise lângă mine.

— Aș putea să te ajut cu ceva?

L-am pus să-mi ţină mantia. M-am dezbrăcat la adăpostul ei și mi-am pus tunica. Mi-era largă la subsuori și pe talie. Mirosul acru de carne omenească m-a învăluit pe loc.

— Vrei să mă ajuţi cu mantia?

Dedal m-a acoperit cu ea și a prins-o cu acul de aur în formă de caracatiţă. Pânza atârna grea ca niște pături, în falduri largi, alunecându-mi de pe umeri.

— Îmi pare rău, dar nu prea arăţi ca un bărbat.

— Nici nu trebuie să semăn cu un bărbat, am zis. Trebuie să pară că

aș fi fratele meu. Scylla l-a iubit pe vremuri. Poate încă-l iubește.

Mi-am muiat buzele în pomada pe care-o pregătisem: hiacint și miere, flori de frasin și omag strivite și amestecate cu coji de nuci. Mai semănasem năluci pe plante și pe animale, însă nicicând pe mine însămi și dintr-odată am simţit o teamă strivitoare. M-am silit să nu mă

gândesc. Frica de nereușită era cea mai mare ameninţare când venea vorba de farmece. În schimb, mi l-am închipuit pe Perses: chipul său adormit și arogant, mușchii moi și grumazul gros, mâinile trândave, cu degete lungi. Am chemat în minte fiecare trăsătură și mi-am alipit-o cu gândul.

Când am deschis ochii, Dedal se uita uimit la mine.

— Pune-ţi la vâsle cei mai neînfricaţi oameni, i-am zis. Și glasul mi se schimbase. Devenise profund, plesnind de trufie zeiască. Nu trebuie să