Seara, stând la gura vetrei m-am gândit la toate zeiţele care defilau ţanţoșe cu păsări pe umeri sau ţineau în poală câte un căprior, să-și frece căpșorul de palmele lor. O să le fac pe toate de rușine, mi-am zis.
M-am căţărat până pe piscurile cele mai înalte și am dat de o cărare singuratică: ici se vedea o floare strivită, colo pământul era un pic răscolit și coaja vreunui copac era smulsă de gheare. Am pregătit o fiertură din șofrănel și iasomie galbenă, iris și rădăcină de chiparos dezgropată când e luna în înaltul cerului. Am vărsat câţiva stropi din ea, cântând: Te conjur.
A doua zi la amurg mi-a intrat fremătând pe ușă, cu umeri vânjoși, tari ca piatra. S-a culcat lângă vatră și mi-a lins gleznele cu limba ei aspră. Ziua îmi aducea iepuri și pești. Noaptea îmi lingea miere de pe degete și-mi dormea la picioare. Uneori ne jucam, mă pândea din spate și sărea să mă apuce de gât. Îi simţeam răsuflarea fierbinte, cu miros de mosc, și apăsarea labelor din faţă pe umeri.
— Ia uite-aici, i-am zis arătându-i pumnalul pe care-l adusesem din palatul tatei, cel gravat cu chipul de leoaică. Ce neghiob l-a făcut?
Habar n-are cum arătaţi.
Și-a deschis botul imens, maroniu și a căscat.
În odaie aveam o oglindă de bronz înaltă până-n tavan. Când treceam prin dreptul ei de-abia mă recunoșteam. Ochii mi se luminaseră, faţa mi se ascuţise și în spatele meu îmi dădea târcoale tovarășa mea sălbatică, leoaica. Mai că-mi închipuiam ce-ar spune verișoarele mele dacă m-ar vedea – cu picioarele murdare de la grădinărit, cu poalele suflecate până la genunchi și cântând cât mă
ţinea glasul subţirel.
Chiar îmi doream să vină. Voiam să le văd cum se uită la mine, cu ochii cât cepele, când merg printre vizuinile lupilor și mă scald în mare alături de rechinii ieșiţi la vânat. Puteam să preschimb un pește în pasăre, puteam să mă iau la trântă cu leoaica mea și să mă întind pe burta ei cu pletele curgându-mi libere pe umeri. Voiam să le aud cum chiţăie și icnesc cu răsuflarea tăiată: Vai, s-a uitat la mine! Acum o să
devin broască!
Chiar mă temusem de niște făpturi ca acestea? Chiar îmi pierdusem zece mii de ani furișându-mă ca un șoricel? Acum înţelegeam îndrăzneala lui Aietes și cum de tronase în faţa tatei ca un pisc măreţ.
Când îmi puneam magia la lucru, și eu mă simţeam înaltă și solidă ca un colos. M-am uitat cum trece de-a lungul cerului carul aprins al tatei.
Ei? Ce-ai să-mi zici? M-ai azvârlit tu la ciori, dar se pare că mi-e mai bine cu ele decât cu tine.
Nu mi-a răspuns nici mătușa Lună, niște lași amândoi. Pielea îmi strălucea, dinţii îmi stăteau încleștaţi. Leoaica mea își legăna coada.
Nu are nimeni curaj? Nu îndrăznește nimeni să dea ochii cu mine?
Așa că vedeţi, în felul meu, de-abia așteptam să se întâmple ce s-a întâmplat mai târziu.
Capitolul 8
Era la apus, tata deja își cufundase pe jumătate chipul după copaci.
Eu munceam în grădină, legam viţele mlădioase pe araci și sădeam rozmarin și omag. Cântam nu știu ce melodie fără cap și fără coadă.
Leoaica se întinsese pe iarbă, cu sânge pe bot de la cocoșul de munte pe care-l înfulecase.
— Recunosc, a spus un glas, mă mir să văd cât de modest arăţi după
cât se fălește lumea cu tine. Ai o grădină cu flori și cosiţe. Parc-ai fi o ţărăncuţă.
Tânărul stătea sprijinit de casă și se uita la mine. Avea pletele răsfirate și ciufulite și chipul strălucitor ca un giuvaier. Deși nu se oglindea nicio rază în ele, sandalele de aur îi luceau.
Știam cine e, sigur că știam. Puterile i se citeau negreșit pe chipul luminos și ascuţit ca un tăiș ţinut în teacă. Era olimpian, dintre fiii lui Zeus, care și-l alesese drept sol. Zurbagiul care-și râdea de zei, Hermes.
Am simţit că mă ia tremuratul, însă n-am vrut să mă vadă. Zeii cei mari te miros când ţi-e frică, așa cum adulmecă rechinii mirosul sângelui. Și unii, și alţii te hăpăie îndată, cât ai clipi.
M-am ridicat.
— Ce te-ai așteptat să găsești?
— Ei, știi tu. În mâini învârtea alene o nuielușă. Ceva mai înfiorător.
Aducând cu un balaur. O trupă de sfincși dansatori. Sânge picurând din cer.Eram învăţată cu unchii mei cu umeri vânjoși și cu bărbile albe, nu cu frumuseţea aceasta dezinvolt de desăvârșită. După el se inspiră
sculptorii când își modelează blocurile de piatră.
— Asta se vorbește despre mine?
— Desigur. Zeus e convins că ne pregătești poţiuni ucigașe, la fel și fratele tău. Știi cât se frământă de felul lui.
Mi-a zâmbit complice. De parcă mânia lui Zeus ar fi fost o glumă
neînsemnată.
— Așadar, ai venit ca iscoadă a lui Zeus?
— Prefer să mi se zică sol. Însă nu, în pricina asta tata poate să se descurce și singur. Am venit aici pentru că fratele meu s-a supărat pe mine.
— Fratele tău?
— Da. Cred că ai auzit de el.
