nefericiţi pe oameni.
— De ce-ai face atâta pe virtuoasa când tatăl tău e marele maestru în privinţa asta? Ar fi în stare să nimicească un sat întreg dacă ar ști că așa pune mâna pe încă o viţea.
De câte ori nu mă mândrisem în sinea mea cu altarele încărcate ale tatei? Mi-am luat pocalul și am băut, ca să nu-mi vadă obrajii îmbujoraţi.
— Îmi închipui că ai putea să mergi la Prometeu, am zis. Cu aripile tale. Să-i duci ceva să-l aline.
— De ce-aș face una ca asta?
— De dragul noutăţii, desigur. Ar fi prima faptă bună pe care ai face-o în viaţa ta desfrânată. Nu ești curios cum te-ai simţi?
A râs, însă nu l-am mai bătut la cap. Doar rămânea tot olimpian, fiul lui Zeus. Îmi îngăduia să întind coarda pentru că-l înveseleam, însă nu știam când se va termina cu veselia aceea. Poţi să înveţi o viperă să-ţi mănânce din palme, însă n-ai cum s-o dezveţi de plăcerea mușcatului.
Primăvara s-a preschimbat în vară. Într-o noapte, când zăboveam la un pocal de vin, l-am întrebat în sfârșit de Scylla.
— Ah, a făcut el și ochii i s-au luminat. Chiar mă întrebam când o să
ajungi și la ea. Ce vrei să știi?
Oare e nefericită? Însă ar fi râs de o întrebare atât de jalnică, pe bună
dreptate de altfel. Vrăjitoria mea, insula, leoaica, toate erau urmarea preschimbării ei. N-ar fi fost deloc cinstit să regret acţiunea căreia îi datoram însăși viaţa mea.
— N-am aflat ce s-a mai întâmplat cu ea după ce s-a scufundat în mare. Știi unde e?
— Nu departe de aici, la mai puţin de o zi cu corabia muritorilor. A găsit o strâmtoare pe placul ei. Într-o parte e un vârtej care absoarbe corăbii, pești și tot ce trece pe-acolo. Pe cealaltă parte e un perete de piatră cu o peșteră unde să-și ascundă chipul. Toate corăbiile care se trag la adăpost de vârtej îi nimeresc drept în colţi și așa se hrănește.
— Se hrănește…
— Da. Mănâncă mateloţi. Câte șase odată, unul în fiecare gură, iar dacă vâslesc prea încet, înhaţă doisprezece. Unii încearcă să i se împotrivească, dar îţi închipui cum o sfârșesc. Le auzi urletele de tare departe.
Am rămas înmărmurită în scaun. Mereu mi-o închipuisem înotând în adâncuri și sugând carnea rece a caracatiţelor. Însă nu. Scylla își dorise întotdeauna să se scalde în lumina zilei. Își dorise întotdeauna
să facă lumea să plângă. Iar acum era un monstru hulpav, tot numai colţi și de neatins în nemurirea sa.
— N-are cine s-o oprească?
— Dacă și-ar dori, Zeus sau tatăl tău ar putea face asta. Care să fie însă motivul? Monștrii sunt binecuvântarea zeilor. Închipuie-ţi câte rugăciuni li se adresează.
Mi se pusese un nod în gât. Bărbaţii pe care-i mâncase ea erau mateloţi ca Glaucos pe vremuri, zdrenţuiţi, disperaţi, cuprinși de frică.
Toţi muriseră. Toţi deveniseră fum rece, însemnaţi cu numele meu.
Hermes mă privea atent, cu capul înclinat ca o pasăre curioasă.
Aștepta reacţia mea. O să vărs lacrimi, dulci ca laptele fără caimac, sau o să fiu o harpie cu inima de piatră? Nu exista cale de mijloc. Un alt răspuns nu s-ar fi potrivit cu snoava amuzantă pe care voia s-o urzească.
Mi-am lăsat mâna pe capul leoaicei, simţindu-i sub degete ţeasta imensă și tare. Nu dormea niciodată când venea Hermes la mine. Ne veghea printre pleoapele întredeschise.
— Scylla nu s-a mulţumit niciodată doar cu un singur lucru, am zis.
A zâmbit. O căţea cu inimă de piatră.
— Vreau să-ţi spun ceva, a continuat el. Am auzit o profeţie despre tine. Am aflat-o de la o prezicătoare care și-a lăsat templul și colindă pe câmpuri ghicindu-le oamenilor.
Mă învăţasem cu meandrele minţii sale, spre marea mea recunoștinţă.
— Iar tu treceai din întâmplare pe acolo chiar când vorbea despre mine?
— Firește că nu. I-am oferit o cupă de aur gravată și i-am cerut să-mi spună tot ce știe despre Circe, fiica lui Helios, vrăjitoarea de pe Aiaia.
— Și?
— A spus că un bărbat pe nume Odiseu, sânge din sângele meu, va sosi într-o zi pe insula ta.
— Continuă.
— Asta e tot.
— E cea mai proastă profeţie pe care am auzit-o vreodată.
— Știu, a oftat Hermes. Cred că am dat cupa pe degeaba.
Nu visam la el, cum am mai zis. Nu-i împleteam numele de al meu.
Noaptea ne culcam împreună și la miezul nopţii dispărea, iar eu mă
trezeam și colindam pădurile. Leoaica pășea adesea lângă mine. Era plăcerea noastră cea mai adâncă să mergem prin aerul rece, simţind cum ni se freacă de picioare frunzele umede. Din când în când, mă
