— L-am prins, am zis.

Mi-am mișcat încetișor degetele în sus, ca să-l apuc mai bine. Ţin minte că mi-am spus că trebuie să-i găsesc capul, cu mare grijă. Nu voiam să i-l sucesc când îl trăgeam afară.

Dintr-odată am simţit în degete o durere ascuţită, care m-a lăsat atât de uluită, încât nici n-am ţipat. Mi-au venit în minte tot felul de idei încâlcite: că Dedal scăpase probabil scalpelul în ea, că Pasifae își rupsese un os în timpul travaliului și mă înţepasem în el. Însă degetele mi-au fost strânse și mai tare, și mai dureros, ceva mi s-a afundat în mână, gata să mi-o taie.

Dinţi. Erau dinţi.

Atunci chiar că am urlat. Am încercat să-mi trag mâna, însă mă

înșfăcase zdravăn cu fălcile. De groază, mi-am smucit cu putere mâna.

Buzele rănii s-au desfăcut și vietatea aceea a alunecat în faţă. Se zbătea ca un pește în cârlig, împroșcându-ne cu mizerie.

Sora mea urla ascuţit. Vietatea se agăţase de braţul meu ca o ancoră.

Simţeam că-mi rupe degetul din încheietură. Am urlat din nou, cuprinsă de o durere sfâșietoare, și m-am lăsat peste făptura aceea, chinuindu-mă s-o apuc de gât. Când am reușit, m-am apăsat zdravăn, ţintuind trupușorul sub mine. Izbea cu călcâiele în piatră și-și răsucea capul dintr-o parte în alta. Într-un final, l-am văzut limpede: avea nasul lat și turtit, lucind umed de lichidul din pântece. Chipul lăţos și cărnos

era încununat cu două corniţe ascuţite. Mai jos, corpul ca de broscoi se zvârcolea cu o putere nepământeană. Avea ochii negri, pironindu-mă

cu privirea.

Zeilor, ce e făptura asta? mi-am zis.

Vietatea a scos un horcăit și a căscat gura. Mi-am retras repede mâna mutilată și însângerată. Rămăsesem fără cele două degete de la capătul palmei și fără vârful celui de-al treilea. Făptura molfăia, înghiţindu-și prada. Își tot sucea bărbia în strânsoarea mea, încercând să mă mai muște o dată.

Lângă mine am simţit o umbră. Dedal, palid și plin de sânge.

— Sunt aici.

— Cuţitul, am zis.

— Ce faci? Nu-l răni! Trebuie să trăiască.

Sora mea se zvârcolea pe divan, însă nu reușea să se ridice cu mușchii spintecaţi.

— Cordonul, am continuat.

Se întindea mai departe, gros ca un zgârci, între făptură și pântecele surorii mele. Dedal a început să-l reteze cu mișcări scurte. Am îngenuncheat într-o baltă de sânge. Mâinile îmi erau numai durere, sfâșiere și sânge.

— Adu-mi o pătură, am spus. Un sac.

Dedal a adus o păturică de lână și a întins-o pe podea, lângă mine.

Am tras făptura până în mijlocul ei, deși mi-a fost greu cu degetele rupte. Se zvârcolea neîncetat, gemând mânioasă, de două ori gata să se smulgă din strânsoare, căci și în clipele acelea părea să prindă puteri.

Însă Dedal a apucat colţurile și le-a strâns deasupra, iar atunci mi-am retras iute mâinile. Făptura se agita inutil, fiindcă nu reușea să se prindă de pliuri. I-am luat lui Dedal pătura și am ridicat-o de pe podea.

— O cușcă, a zis el, gâfâind. Ne trebuie o cușcă.

— Fă rost de una. Îl ţin eu.

A plecat în fugă. Făptura se răsucea în sac precum un șarpe. Îi vedeam trăsăturile întipărite în material, capul mare, vârfurile coarnelor.

Dedal s-a întors cu o colivie în care zburătăceau cintezoi. Însă era destul de solidă și de încăpătoare. Am îndesat pătura înăuntru și Dedal a trântit ușiţa, apoi a azvârlit altă pătură deasupra.

M-am uitat la sora mea. Era plină de sânge, cu burta măcelărită.

Picuri cădeau pe covorul umed de sub ea. Ochii îi aruncau priviri feroce.

— Nu i-aţi făcut niciun rău?

M-am uitat lung la ea.

— Ai înnebunit? A încercat să-mi mănânce mâna! Zi-mi cum de a venit pe lume o pocitanie ca asta.

— Coase-mă.

— Nu! Ori îmi zici, ori te las să-ţi verși tot sângele din tine.

— Căţea ce ești.

Însă deja gâfâia. Durerea o sleise de tot. Până și sora mea își avea sfârșitul, un loc în care nu se îndura să ajungă. Ne-am împuns reciproc din priviri.

— Ei, Dedal, a murmurat ea într-un târziu. A venit și clipa ta. Zi-i surorii mele din vina cui există pe lume această făptură.

Dedal s-a uitat la mine cu chipul obosit și stropit de sânge.

— A mea, a recunoscut el. Din pricina mea trăiește fiara aceasta.

Din colivie s-a auzit un molfăit îngălat. Cintezoii amuţiseră

înspăimântaţi.

— Zeii au trimis un taur alb ca neaua să binecuvânteze regatul lui Minos. Regina preţuia făptura și dorea s-o vadă mai de aproape, însă

fugea de cum te apropiai de ea. Așa că am făurit o vacă goală pe dinăuntru, în care putea să șadă regina. I-am meșterit roţi ca s-o putem împinge până pe plaja unde dormea animalul. Am crezut că o să fie doar… Nu am…

— Ei, haide, a pufnit sora mea. Se sfârșește lumea până termini tu dacă te bâlbâi așa. Am futut taurul sacru, bine? Acum scoate aţa aia.

I-am cusut pântecele surorii mele. Au venit câţiva oșteni și, având grijă să-și golească feţele de orice expresie, au dus cușca într-o cămară

din adâncurile palatului.

— Nu se apropie nimeni de el fără să-mi ceară voie, a strigat sora mea după ei. Și daţi-i să mănânce!

Slujnicele tăcute au strâns covorul ud și au scos divanul distrus de parcă ar fi făcut asta în fiecare zi. Au ars tămâie și violete parfumate ca să acopere duhoarea și apoi au ridicat-o pe sora mea, ducând-o spre baie.