opream să culeg o floare sau alta.
Însă pentru floarea râvnită am așteptat destul de mult. Am lăsat să
treacă o lună de la discuţia mea cu Hermes și încă una. Nu voiam să
stea cu ochii pe mine. Nu avea ce căuta aici. Floarea era a mea.
N-am luat cu mine nicio torţă. Ochii îmi luceau în întuneric mai ceva decât ai bufniţelor. Am apucat prin penumbra copacilor, prin livezile liniștite, printre măslini și mărăcinișuri, peste nisipuri și pieptiș pe stânci. Nicio pasăre nu mișca și nicio jivină. Nu se auzeau decât aerul printre frunze și răsuflarea mea.
Și iat-o acolo, îngropată în clisa de frunze, săpând mai jos de ferigi și de ciuperci: o floricică cât unghia, albă ca laptele. Sângele de uriaș pe care-l vărsase tata din cer. Am smuls un lujer din încrengătură.
Rădăcinile s-au agăţat o clipă de pământ, apoi s-au lăsat trase. Erau negre și groase, mirosind a metal și a sare. Floarea nu avea niciun nume, din câte știam, așa că i-am zis „mōli”, adică rădăcină pe limba străveche a zeilor.
Ah, tată, oare-ai știut ce dar îmi faci? Căci floarea aceea atât de fragilă, încât ţi se destrăma cu totul sub talpă, purta în ea apotrope, puterea neîmblânzită de a alunga răul. Desfăcătoarea blestemelor. Scut și pavăză împotriva năpastei, cinstită ca o zeiţă, căci era curată ca lacrima. Singurul lucru de pe lumea asta căruia îi puteai acorda încrederea că nu te va trăda.
Zi de zi, insula înflorea tot mai mult. Grădina mi se căţărase pe casă
și-mi sufla parfumul ei pe ferestre. La vremea aceea lăsam obloanele ridicate. Făceam tot ce pofteam. Dacă m-ai fi întrebat, aș fi zis că-s fericită. Însă nu uitam nicio clipă.
Fum rece, însemnat cu numele meu.
Capitolul 9
Era dimineaţă. Soarele săltase deasupra copacilor și mă aflam în grădină, tăind anemone pentru masă. Porcii își clefăiau lăturile. Un mistreţ a prins arţag și a început să se împingă grohăind în ceilalţi, ca să-și arate puterea. I-am prins privirea.
— Ieri te-am văzut cum faci bulbuci la izvor și alaltăieri scroafa pătată te-a trimis la plimbare cu urechea mușcată și pofta-n cui. Așa că
vezi cum te porţi.
A pufnit cu râtul în ţărână, apoi s-a predat cu burta la pământ.
— Când nu sunt cu tine stai mereu de vorbă cu porcii?
Hermes se ivise în mantia lui de călătorie și pălăria cu boruri late trasă deasupra ochilor.
— Îmi place să gândesc dintr-o altă perspectivă, i-am răspuns. Ce te-aduce încoace pe lumină, ca zeii cinstiţi?
— O corabie se îndreaptă spre insulă. Am crezut că ţi-ar plăcea să
afli.
M-am ridicat.
— Ce corabie?
A zâmbit. Ce-i mai plăcea să mă vadă descumpănită…
— Ce-mi dai dacă îţi spun?
— Du-te de-aici, m-am răstit la el. Îmi place să te văd mai mult pe întuneric.
A dispărut râzând.
M-am silit să-mi petrec dimineaţa ca de obicei, căci Hermes putea să
fie cu ochii pe mine, însă am simţit încordarea, nerăbdarea ca o coardă
gata să plesnească. Îmi tot întorceam ochii spre zare fără să vreau. O
corabie. O corabie cu musafiri care-l înveseleau pe Hermes. Cine oare?
Au sosit în toiul amiezii, înfiripându-se din oglinda strălucitoare a apei. Ambarcaţiunea era de zece ori mai mare decât a lui Glaucos și-mi dădeam seama de departe că-i o lucrătură minunată: elegantă, vopsită
în culori vii, cu un acrostol uriaș la proră. Tăia încet valurile, împinsă
de vâslașii care dădeau neobosiţi din lopeţi. Văzându-i cum veneau, am tresărit. Erau muritori.
Mateloţii au aruncat ancora și un singur ins a sărit peste bordul scund și a luat-o prin apă spre ţărm. A străbătut fâșia de plajă și de copaci, până a dat de o cărare îngustă, bătătorită de copitele porcilor, care se unduia pe coastă, printre tulpinile lungi ca suliţa de acantă și pâlcurile de lauri, pe lângă desișurile cu spini. Apoi nu l-am mai văzut, însă știam încotro duce cărarea. Am așteptat.
A luat aminte la leoaică, însă doar o clipă. Ţinându-și umerii drepţi, a îngenuncheat în faţa mea pe iarba din poiană. Mi-am dat seama că-l cunosc. Îmbătrânise și avea mai multe riduri pe chip, însă era el, cu ţeasta tot rasă și ochii limpezi. Dintre toţi muritorii din lume, zeii nu aud niciodată decât de câţiva. Gândiţi-vă cum vine asta. Până să aflăm noi cum îi cheamă, au și murit. Numai stelele căzătoare cele mai luminoase ne trezesc interesul. Voi, cei vrednici și atât, sunteţi praf și pulbere pentru noi.
— Cinstită stăpână, mi s-a adresat bărbatul. Îmi pare rău să-ţi tulbur liniștea.
— Încă nu mi-ai tulburat-o, am zis. Te rog, ridică-te.
