— Zeiţă.

Dedal îngenunchease. Ceilalţi oameni se înșiraseră în spatele lui, și ei în genunchi. Feţele cărnoase și ostenite, cu cicatricele, bărbile și arsurile lor, le erau pământii și emoţionate. Se umpluseră de julituri și de cucuie când fuseseră azvârliţi peste punte.

De-abia dacă-i vedeam. În faţa ochilor o aveam pe Scylla, cu gurile ei hulpave și ochii pustii. Nu mă recunoscuse, din câte mi se părea. Nu mai știa nici de Perses, nici de nimeni. Doar priveliștea nouă a unui zeu o descumpănise o clipă. Avea minţile rătăcite.

— Stăpână, a zis Dedal. O să-ţi înălţăm jertfe zi de zi, cât vom mai trăi. Ne-ai salvat de la moarte. Ne-ai scos cu bine din strâmtoare.

Ceilalţi i-au ţinut isonul, bâlbâind rugăciuni. Câţiva și-au lipit fruntea de punte, cum fac oamenii din răsărit. Ploconelile acelea erau

preţul pe care îl cereau ai mei pentru ajutorul pe care-l ofereau.

M-a năpădit năduful.

— Nesăbuiţilor, le-am zis. Eu am adus-o pe făptura aceea pe lume.

Numai din mândrie și amăgire deșartă. Și voi îmi mulţumiţi? V-au murit doisprezece oameni și câte alte mii n-o să urmeze? Licoarea pe care i-am dat-o e cea mai puternică din câte am. Mă înţelegeţi, muritorilor?

Vorbele îmi ardeau în aer și lumina care mi se revărsa din ochi îi izbea nemiloasă.

— N-o să scap niciodată de ea. Nu poate fi preschimbată la loc, nici acum, nici în veci. Va rămâne ceea ce e. Se va ospăta cu ai voștri la nesfârșit. Așa că ridicaţi-vă. Ridicaţi-vă și apucaţi-vă vâslele și să nu vă

mai aud vorbindu-mi despre recunoștinţa voastră prostească. În caz contrar, o să vă căiţi.

S-au dat înapoi tremurând, ca niște biete fiinţe ce erau, și s-au ridicat iute, furișându-se în toate părţile. Cerul se înseninase și arșiţa ţintuia aerul pe punte. Mi-am smuls mantia. Voiam să mă ardă soarele. Voiam să mă mistuie până la os.

Capitolul 10

Am stat trei zile în picioare la proră. N-am mai poposit pe nicio insulă. Vâslașii lopătau în schimburi, dormind pe punte. Dedal a reparat parapetul, apoi li s-a alăturat în îndatoriri. Își dovedea constant amabilitatea, oferindu-mi mâncare și vin, o pătură, însă fără să stea cu mine mai mult decât era necesar. Ce credeam c-o să se întâmple? Îmi vărsasem mânia pe el de parcă eram tata. Încă un lucru distrus.

Am sosit pe insula Creta în a șaptea zi, înainte de prânz. Soarele se oglindea în apă și își proiecta razele spre pânza corabiei, luminând-o incandescent. În golf ancoraseră barje miceniene, vase de negoţ

feniciene, galere egiptene, hitiţi, etiopieni și hesperieni. Toţi negustorii care străbăteau apele acestea râvneau să facă negoţ cu bogatul oraș

Cnossos, iar Minos o știa prea bine. Îi primea în dane largi și sigure, trimiţându-și emisarii să colecteze dări în schimbul cinstei de a se afla acolo. Hanurile și bordelurile erau tot ale lui Minos, așa că aurul și podoabele îl îmbogăţiseră.

Căpitanul a cârmit drept spre prima dană, mereu deschisă corăbiilor regale. Pe docuri domnea agitaţia: bărbaţi alergând, strigând, urcând lăzi pe punţi. Polydamas i-a spus o vorbă căpitanului de port, apoi s-a întors spre noi.

— Trebuie să vii cu mine de îndată. Împreună cu meșterul.

Dedal mi-a făcut semn s-o iau înainte. L-am urmat pe Polydamas pe chei. În faţa noastră, scările imense de calcar tremurau în arșiţa soarelui. Pe lângă noi treceau șuvoaie de oameni, deopotrivă slugi și nobili, cu umerii goi înnegriţi de soare. Deasupra, măreţul palat Cnossos lucea pe colina sa ca un stup. Am început să urcăm. Din spate auzeam răsuflarea lui Dedal și din faţă pe a lui Polydamas. Treptele erau lustruite de picioarele grăbite care le urcaseră neîntrerupt atâţia ani.

Într-un sfârșit am ajuns în capăt și am trecut pragul palatului.

Lumina orbitoare a dispărut dintr-odată și am fost înconjurată de un întuneric rece. Dedal și Polydamas au șovăit clipind. Cum n-aveam ochi de muritoare, ai mei s-au obișnuit imediat. Îndată am văzut cât de frumos era locul acela, chiar mai frumos decât ultima oară când fusesem aici. Palatul părea într-adevăr aidoma unui stup. Fiecare hol dădea spre o încăpere minunat împodobită, iar fiecare încăpere dădea spre alt hol. Ferestrele tăiate în ziduri lăsau să pătrundă înăuntru pătrate de lumină aurie strălucitoare. În toate părţile se desfășurau fresce complicate: delfini, femei râzând, băieţi culegând flori și tauri laţi în umeri agitându-și coarnele. Afară, în foișoare de gresie, curgeau fântâni argintii și servitorii dădeau zor pe lângă colonadele înroșite cu hematit. Deasupra fiecărei uși atârna câte un labrys, securea cu două

tăișuri a lui Minos. Mi-am amintit că îi dăruise lui Pasifae, la nuntă, un lănţișor cu pandantiv înfăţișând un labrys. Ea îl ţinuse în mâini de parcă era o râmă, iar când a început ceremonia nu mai purta la gât decât onixul și chihlimbarul pe care le avusese înainte.

Polydamas ne-a condus pe coridoarele cotite, spre odăile reginei. Aici vedeai și mai multă opulenţă, picturi bogate în ocru și aramă albăstrie, însă ferestrele erau acoperite. În schimb, ardeau torţe aurii și mangaluri. Luminatoarele decupate iscusit în tavane lăsau să pătrundă

lumina fără să dezvăluie niciun crâmpei de cer – erau lucrarea lui Dedal, bănuiam. Lui Pasifae nu-i plăcuse niciodată să fie iscodită de privirile tatei.

— Regina este înăuntru, a zis el bătând la ușă.

Am așteptat în aerul nemișcat și umbrit. Nu auzeam niciun sunet de după lemnul masiv, însă dintr-odată am simţit răsuflarea hârâită a lui Dedal lângă mine. Mi-a vorbit în șoaptă.

— Stăpână, mi s-a adresat, te-am jignit și-mi pare rău. Însă și mai rău îmi pare pentru ce vei găsi înăuntru. Mi-aș dori…

S-a deschis ușa. În faţa noastră a apărut o slujnică cu pletele strânse în creștet, după moda cretană, răsuflând greu.

— Regina e în chinurile nașterii… a început ea, însă a întrerupt-o din spate glasul surorii mele.

— Ei sunt?

Pasifae zăcea întinsă pe un divan de purpură, în centrul încăperii.

Pielea îi lucea asudată și burta îi era uimitor de umflată, întinzându-se ca o tumoare pe trupul ei subţirel. Uitasem cât de însufleţită și de frumoasă era. Chiar și în chinuri domina încăperea, absorbindu-i toată

lumina, astfel încât lumea din jur era golită de culoare precum ciupercile. Dintre noi, fraţii, ea semăna cel mai mult cu tata.

Am intrat în cameră.

— Doisprezece morţi, am spus. Doisprezece oameni, totul dintr-o glumă înfumurată de-ale tale.

Pasifae a zâmbit obraznic, ridicându-se în capul oaselor să mă

întâmpine.

— Mi s-a părut cinstit să-i dau Scyllei un prilej să te înfrunte, nu ţi se pare? Lasă-mă să ghicesc: ai încercat s-o preschimbi la loc. A râs citindu-mi chipul. Ah, am știut eu! Ai făurit un monstru și acum îţi pare nespus de rău. Vai, sărmanii muritori, i-am pus în primejdie!

Era la fel de crudă și de capricioasă cum o știam. Cumva mă simţeam ușurată.

— Tu i-ai pus în primejdie, i-am reproșat.

— Însă tot tu n-ai reușit să-i salvezi. Ia spune-mi, i-ai bocit când i-ai văzut murind?

M-am silit să-mi stăpânesc glasul.

— Nu te-ai gândit bine, am răspuns. Nu am văzut niciun om murind.

Cei doisprezece au pierit la venire.

N-a descumpănit-o câtuși de puţin.

— Nu contează. O să moară și mai mulţi pe corăbiile care trec pe acolo. S-a bătut ușor cu degetul în bărbie. Cât crezi că se strâng într-un an? O sută? O mie?

Îmi arăta dinţișorii de nurcă, încercând să mă facă să mă pierd cu firea, ca naiadele acelea din palatul lui Oceanos. Însă n-avea cum să mă