Și a scos din mantie o liră încrustată cu aur și fildeș, care lucea ca razele la amurg.
— Mă tem că am furat-o. Și am nevoie să mă adăpostesc undeva până
trece furtuna. Speram să-ţi fie milă de mine. Am vaga impresie că aici n-o să mă caute.
Mi s-a ridicat părul la ceafă. Oricine avea vreun strop de înţelepciune se temea de mânia zeului Apollo, mută ca razele soarelui și ucigătoare precum ciuma. Mi-a venit să arunc o privire peste umăr, să văd dacă nu cumva străbătea deja cerul încoace, cu arcul său aurit gata să-mi săgeteze inima. Însă ceva din mine se săturase să se mai teamă și să se mai cutremure, să se tot uite la ceruri întrebându-se ce mi se dă voie să
fac și ce nu.
— Intră, i-am zis eu poftindu-l înăuntru.
În copilărie tot ascultasem povești despre îndrăzneala lui Hermes: cum se ridicase din leagăn, prunc fiind, și șterpelise cireada lui Apollo, cum îl răpusese pe Argus, fiara de pază, după ce-i adormise toţi cei o mie de ochi, cum putea să stoarcă secrete și din piatră seacă și să-i cucerească până și pe rivalii zeiești, convingându-i să-i facă pe plac.
Totul era adevărat. Era în stare să te tragă spre el ca pe un fir învârtit pe deget. Să te încânte cu vorbe de duh până te stricai de râs. Nu prea știusem ce înseamnă adevărata inteligenţă – discuţia mea cu Prometeu nu durase prea mult și în toate celelalte palate ale lui Oceanos isteţimea cu care se lăudau zeii era de fapt doar șiretenie și ranchiună.
Mintea lui Hermes se dovedea de o mie de ori mai ascuţită și mai iute.
Lucea ca lumina pe valuri, ameţindu-te mai să te orbească. În seara aceea m-a distrat spunându-mi povești despre zeii cei mari și nesăbuinţa lor. Cum s-a preschimbat deșănţatul Zeus în taur ca să
ademenească o fecioară frumoasă. Cum a fost învins Ares, zeul războiului, de doi uriași care l-au ţinut închis, timp de un an, într-un vas. Cum i-a întins Hefaistos o capcană soţiei sale, Afrodita, prinzând-o goală pușcă într-un năvod de aur, alături de amantul ei, Ares, în văzul tuturor zeilor. Și tot așa mi-a înșirat toate viciile caraghioase, încăierările la beţie, ciondănelile și păruielile lor meschine, pe același ton mieros și zâmbăreţ. M-am simţit atât de încinsă și de ameţită, încât parcă luasem vreo poţiune de-ale mele.
— N-o să te pedepsească pentru că ai venit aici și mi-ai întrerupt surghiunul?
A zâmbit.
— Tata știe că fac ce am chef. Și oricum nu întrerup nimic. Doar tu ești cea silită să rămână locului. Noi, restul, putem să mergem încoace și-ncolo după cum ne e voia.
M-am mirat.
— Bine, dar am crezut… pedeapsa nu e mai degrabă să stau singură
aici împotriva voinţei mele?
— Asta depinde de cine vine pe la tine, nu? Oricum, surghiunul e surghiun. Zeus a dorit să te ţină undeva ruptă de lume și iată-te aici.
Nu s-a gândit mai departe de-atât.
— De unde știi toate astea?
— Am fost de faţă. E întotdeauna amuzant să te uiţi cum duc Zeus și Helios tratative. Sunt ca doi vulcani care încearcă să se hotărască: să
izbucnească, sau nu?
Luptase în războiul cel mare, mi-am amintit eu. Văzuse cerul arzând și răpusese un uriaș cu creștetul în nori. Cu tot glasul său fără griji, nu mi-era greu să-mi închipui scena.
— Știi să cânţi la instrumentul acela? Sau doar să-l furi?
Și-a dus degetele la strune. Notele au ţâșnit în aer luminoase și armonioase ca argintul. Le-a strâns pe toate atât de ușor într-o melodie, de parcă era un zeu al muzicii, încât întreaga încăpere părea să sălășluiască în sunetul acela.
A ridicat privirea, cu focul oglindit pe chip.
— Cânţi?
Era o altă calitate a lui. Îţi stârnea cheful să-i mărturisești pe loc toate tainele.
— Doar pentru mine, i-am răspuns. Nu am o voce plăcută. Mi s-a spus că aduce cu ţipetele pescărușilor.
— Asta ţi s-a zis? Nu ești deloc pescăruș. Ai glas de muritoare.
Pesemne că pe chip mi se citea nedumerirea, căci a râs.
— Cei mai mulţi zei au glasuri de tunet sau de stâncă. Trebuie să le vorbim blând urechilor omenești, ca să nu le facem ţăndări. Iar nouă ni se pare că muritorii vorbesc încet și ascuţit.
Mi-am amintit deodată cât de blând mi s-a părut tonul lui Glaucos când mi-a vorbit pentru prima oară. O luasem drept un semn bun.
— Nu se întâmplă adesea, a zis el, însă uneori nimfele se nasc având glasuri omenești. Așa și cu tine.
— Cum de nu mi-a spus nimeni? Și cum se poate una ca asta? Nu am nimic muritor în mine. Sunt titan și atât.
— Cine poate descâlci legile obârșiei zeiești? a ridicat Hermes din umeri. Și dacă întrebi cum de nu ţi-a zis nimeni, presupun că n-a știut nimeni. Eu stau laolaltă cu muritorii mai mult decât cei mai mulţi zei și m-am obișnuit să-i aud. Mie mi se pare doar o aromă aparte, ca mirodeniile în mâncare. Însă, dacă te vei afla vreodată printre oameni, o să observi: de tine n-o să se teamă la fel cum se tem de noi, ceilalţi.
Una-două, îmi lămurise unul dintre cele mai mari mistere din viaţa mea. Mi-am ridicat degetele la gât, ca pentru a atinge ciudăţenia
ascunsă acolo. Un zeu cu glas de muritor. Mă simţeam cutremurată, deși, cumva, mă încerca un sentiment de recunoștinţă.
— Cântă, i-am cerut.
Am început să cânt și eu, iar lira mi-a urmat fără nicio strădanie glasul, cu un timbru înalt care-mi îndulcea notele. Când am terminat, flăcările se mistuiseră până la cărbuni și luna își trăsese vălul. Ochii lui Hermes luceau ca două giuvaiere întunecate în lumină. Erau negri, unul dintre însemnele puterii cu obârșii adânci, din stirpea zeilor străvechi. Pentru prima oară, mi s-a părut tare ciudat că-i punem pe titani și olimpieni în două tagme separate, căci Zeus sigur s-a născut din părinţi titani și chiar bunicul lui Hermes era titanul Atlas. Tuturor ne curge în vene același sânge.
