se oprească nicio clipă. Orice s-ar întâmpla.

A încuviinţat. În mână avea o sabie și am văzut că și ceilalţi oameni se înarmaseră cu lănci, pumnale și ciomege.

— Nu, am zis, ridicând glasul ca să mă audă toată lumea. E

nemuritoare. Armele nu vă ajută la nimic și trebuie să aveţi mâinile libere ca să purtaţi corabia mai departe pe apă.

Pe loc au zăngănit tăișurile vârâte în teci și au zornăit lăncile culcate pe punte. Până și Polydamas m-a ascultat, în tunica sa de împrumut.

Mai că mi-a venit să râd. În viaţa mea nu mai avusesem parte de atâta supunere. Așa era să trăiești în pielea lui Perses? Însă deja zăream la orizont cum se ivește strâmtoarea. M-am întors spre Dedal.

— Ascultă, i-am spus. Există posibilitatea ca farmecul să n-o păcălească și Scylla să mă recunoască. Dacă se întâmplă așa, ai grijă să

nu stai lângă mine. Și nici vreunul dintre oamenii tăi.

Mai întâi a apărut ceaţa. Ne-a învăluit umedă și grea, ascunzându-ne stâncile și apoi însuși cerul. Nu vedeam mare lucru, iar în urechi se auzea doar vuietul vârtejului de apă. Desigur că din pricina vârtejului

alesese Scylla strâmtoarea aceea. Pentru a nu fi trase spre el, corăbiile sunt silite să cârmească spre peretele opus. Și așa îi nimereau drept în colţi.

Am înaintat prin aerul încărcat. Când am intrat în strâmtoare, sunetele au prins ecouri, izbindu-se de zidurile de piatră. Pielea mea, puntea, parapetul – toate erau umede de la stropii brizanţilor. Apa spumega și o vâslă s-a frecat de piatră. A scos un sunet slab, însă

oamenii au tresărit de parcă trăsnise. Deasupra noastră, îngropate în ceaţă, se aflau peștera și Scylla.

Ne mișcam, sau cel puţin așa credeam, dar în peisajul acela cenușiu era dificil să-ţi dai seama unde ai ajuns și cât de iute. Vâslașii tremurau de osteneală și de teamă și furcheţii unși scârţâiau oricum. Număram clipele. Sigur ajunseserăm sub ea. Pesemne că se târâse până la gura peșterii și mirosise cea mai grasă pradă. Tunicile oamenilor erau leoarcă de sudoare. Cei care nu vâsleau se ghemuiseră la adăpostul parâmelor, la rădăcina catargului și oriunde altundeva găsiseră loc.

Mi-am încordat privirea în sus și atunci a sosit.

Era cenușie ca aerul, ca însăși stânca. Întotdeauna îmi închipuisem că o să semene cu ceva anume: un șarpe, o caracatiţă sau un rechin. Se dovedea a fi o prezenţă copleșitoare, un noian pe care cu greu îl puteam cuprinde cu mintea. Avea gâturile mai lungi decât catargele corabiei. Cele șase capete hidos de umflate, ca niște bolovani de lavă

topită, își căscau gurile spre noi. Limbile negre se strecurau printre colţii ascuţiţi ca niște săbii.

Îi fixa cu privirea pe oamenii pierduţi în teama lor asudată. S-a tras tot mai aproape, alunecând pe pietre. M-a izbit o duhoare de reptilă, respingătoare ca vizuinile colcăitoare de sub pământ. Gâturile i se legănau în aer și dintr-o gură am văzut cum i se prelinge un fir lucitor de salivă. Trupul nici nu i se vedea. Îl ascundea ceaţa, cu tot cu picioare, mădularele acelea hidoase, fără oscioare, pe care le descrisese Selene cu mult timp în urmă. Hermes îmi spusese că se ţineau de pereţii peșterii când Scylla se apleca să mănânce, precum se agaţă

crabul pustnic în cârligele sale.

Gâturile începuseră să-i fremete și să se tragă în spate. Se pregătea de atac.

— Scylla! am strigat cu glasul de zeu.

A urlat. Era un sunet tăios, stârnind haosul, ca o mie de câini hămăind în cor. Câţiva vâslași au lăsat lopeţile și și-au dus mâinile la urechi. Cu coada ochiului, l-am văzut pe Dedal cum îl împinge pe unul la o parte și se așază în locul lui. Nu aveam timp să-mi bat capul cu el.

— Scylla! am strigat iarăși. Sunt Perses! Am navigat un an ca să te găsesc.

S-a uitat ţintă la mine, cu găvanele ei moarte afundate în carnea cenușie. Dintr-un gâtlej s-a auzit un soi de gâlgâit. Nu mai avea nicio coardă să grăiască.

— Căţeaua de soră-mea e surghiunită pentru ce ţi-a făcut, însă

merita o pedeapsă mai mare. Ce răzbunare îţi dorești? Spune-mi. Eu și Pasifae o s-o ducem la îndeplinire.

Mă sileam să vorbesc rar. Clipele se scurgeau în ritmul vâslelor. Cei doisprezece ochi mă ţintuiau. Îi vedeam la gură pete vechi de sânge și între dinţi îi atârnau fâșii de carne. Am simţit că mă îneacă sila.

— Am tot căutat un leac pentru tine. O licoare tare, cu care să te preschimbăm la loc. Ne e dor de tine, așa cum erai pe vremuri.

Fratele meu n-ar fi vorbit niciodată așa, însă nu părea să conteze. Mă

asculta, tot încolăcindu-se și descolăcindu-se pe stânci, aţintindu-se după corabie. De câte ori vâsliseră mateloţii până acum? De zece ori?

De o sută? Vedeam cum își frământă mintea înceată. Un zeu? Ce caută

un zeu aici?

— Scylla, am continuat. Primești leacul nostru?

A sâsâit. Răsuflarea îi era urât mirositoare și fierbinte ca focul. Însă

deja își pierduse interesul pentru mine. Își întorsese două capete să se uite la vâslași. Celelalte le-au urmat rând pe rând. Am văzut-o cum își încordează din nou gâturile.

— Uite, am ţipat. Îl am aici!

Am ridicat în aer sticluţa destupată. Nu s-a întors decât un cap, însă

a fost de-ajuns. Mi-am luat elan și am aruncat poţiunea. A nimerit în spatele colţilor și i-am văzut gâtlejul fremătându-i când a înghiţit-o.

Am rostit farmecul ca să o preschimb la loc.

O clipă nu s-a întâmplat nimic. Apoi Scylla a urlat de ziceai c-o să

despice lumea. Capetele i s-au sucit iute prin aer și s-a repezit la mine.

Am apucat doar să mă agăţ de catarg. Fugi, i-am zis în sinea mea lui Dedal.

S-a izbit în pupa corabiei. Puntea a crăpat ca un lemn purtat de ape și parapetul s-a despicat într-o parte. Așchii de lemn zburau în toate părţile. Oamenii tremurau ca varga lângă mine și, dacă nu m-aș fi ţinut de catarg, aș fi căzut. Îl auzeam pe Dedal urlând porunci, însă nu-l vedeam. Scylla deja își trăgea înapoi gâturile ca niște vipere și știam că

a doua oară n-o să dea greș. O să izbească puntea și o să crape în două

corabia, ca apoi să ne culeagă pe rând din ape.

Însă lovitura n-a mai venit. Capetele i s-au prăbușit în valurile dinapoia corabiei. A zvâcnit toată, întinzându-se peste apă și clămpănind din fălcile uriașe ca un câine zbătându-se în lesă. Aveam mintea înceţoșată, așa că n-am înţeles chiar atunci: era priponită

locului. Nu mai putea să se întindă pe picioarele prinse de pereţii peșterii. Trecuserăm cu bine.

A părut să înţeleagă odată cu mine. A urlat mânioasă, izbind apa de la pupă cu capetele și stârnind valuri uriașe. Corabia s-a înclinat, luând apă peste parapetele joase din lături și de la pupă. Oamenii se luptau cu parâmele, afundaţi cu picioarele în apă, însă s-au ţinut bine și ne-am îndepărtat tot mai mult clipă de clipă.

Scylla s-a tot izbit de stâncă, urlând de ciudă, până când s-a pierdut în ceaţă și n-am mai văzut-o.

Mi-am lipit fruntea de catarg. Hainele îmi alunecau de pe umeri.

Mantia îmi spânzura de gât și mă mânca pielea de căldură. Farmecul se risipise. Eram iarăși eu.