fie cu ochii pe mine, însă am simţit încordarea, nerăbdarea ca o coardă

gata să plesnească. Îmi tot întorceam ochii spre zare fără să vreau. O

corabie. O corabie cu musafiri care-l înveseleau pe Hermes. Cine oare?

Au sosit în toiul amiezii, înfiripându-se din oglinda strălucitoare a apei. Ambarcaţiunea era de zece ori mai mare decât a lui Glaucos și-mi dădeam seama de departe că-i o lucrătură minunată: elegantă, vopsită

în culori vii, cu un acrostol uriaș la proră. Tăia încet valurile, împinsă

de vâslașii care dădeau neobosiţi din lopeţi. Văzându-i cum veneau, am tresărit. Erau muritori.

Mateloţii au aruncat ancora și un singur ins a sărit peste bordul scund și a luat-o prin apă spre ţărm. A străbătut fâșia de plajă și de copaci, până a dat de o cărare îngustă, bătătorită de copitele porcilor, care se unduia pe coastă, printre tulpinile lungi ca suliţa de acantă și pâlcurile de lauri, pe lângă desișurile cu spini. Apoi nu l-am mai văzut, însă știam încotro duce cărarea. Am așteptat.

A luat aminte la leoaică, însă doar o clipă. Ţinându-și umerii drepţi, a îngenuncheat în faţa mea pe iarba din poiană. Mi-am dat seama că-l cunosc. Îmbătrânise și avea mai multe riduri pe chip, însă era el, cu ţeasta tot rasă și ochii limpezi. Dintre toţi muritorii din lume, zeii nu aud niciodată decât de câţiva. Gândiţi-vă cum vine asta. Până să aflăm noi cum îi cheamă, au și murit. Numai stelele căzătoare cele mai luminoase ne trezesc interesul. Voi, cei vrednici și atât, sunteţi praf și pulbere pentru noi.

— Cinstită stăpână, mi s-a adresat bărbatul. Îmi pare rău să-ţi tulbur liniștea.

— Încă nu mi-ai tulburat-o, am zis. Te rog, ridică-te.

Dacă mi-a observat cumva glasul de muritoare, n-a dat niciun semn.

S-a sculat – nu pot să spun cu graţie, căci era prea solid pentru așa ceva, dar cu o ușurinţă firească, precum o ușă care se balansează pe niște balamale bine făurite. Mi-a întâlnit privirea fără să crâcnească.

Era învăţat cu zeii, mi-am dat seama. Și cu vrăjitoarele.

— Ce-l aduce pe faimosul Dedal pe ţărmurile mele?

— Sunt onorat că mă cunoști. Avea glasul ferm ca vântul de la apus, cald și neschimbător. Am venit cu solie de la sora ta. Așteaptă prunc și i se apropie sorocul. Te roagă s-o ajuţi la naștere.

M-am uitat bănuitoare la el.

— Sigur ai nimerit unde trebuie, solule? Eu și sora mea nu ne-am avut niciodată la inimă.

— Nu a trimis după tine ca să-i dai dragoste.

Vântul sufla spre noi parfumul florilor de tei. Din spate venea putoarea mocirlei porcilor.

— Am auzit că sora mea a zămislit deja șase prunci, de fiecare dată

cu mai multă ușurinţă. Nu are cum să moară când își aduce plozii pe lume, iar nou-născuţii îi prind puteri din sângele ei. Așadar, ce nevoie mai are de mine?

Și-a întins iute mâinile întărite de mușchi.

— Iertare, stăpână, nu pot spune mai multe, însă m-a însărcinat să-ţi atrag atenţia că de n-o ajuţi tu, nimeni altcineva nu poate. Meșteșugul ţi-l caută ea, stăpână. Al tău și numai al tău.

Deci Pasifae a auzit de puterile mele și a hotărât că ar putea trage foloase de pe urma lor. Nu primisem niciodată vreun compliment din partea ei.

— Sora ta a primit permisiunea tatălui vostru să pleci degrabă. Ţi-a ridicat surghiunul doar în privinţa asta.

M-am încruntat. Ciudat, tare ciudat mi se părea totul. Oare ce era atât de important încât i-a cerut ajutor tatei? Și dacă ducea lipsă de magie, cum de nu-l chemase pe Perses? Aveam impresia că nu este decât un tertip, însă nu înţelegeam de ce-și bate sora mea capul cu așa ceva. Nu reprezentam o primejdie pentru ea.

Mă cam trăgea aţa. Mă rodea curiozitatea, desigur, însă era mai mult de-atât. Constituia un bun prilej să-i arăt ce am ajuns. Dacă-mi întindea o capcană, de-acum n-avea cum să mă prindă în ea.

— Ce mă bucur că mi se ușurează pedeapsa, am spus. De-abia aștept să scap din temniţa asta cumplită.

Colinele vălurite din jur pocneau de sevă primăvăratică.

Dedal nu a zâmbit.

— Mai este… ceva. Am primit poruncă să-ţi spun că drumul nostru trece prin strâmtoare.

— Care strâmtoare?

Însă i-am citit răspunsul pe chip: cearcănele întunecate de sub ochi, jalea și oboseala.

M-a luat un val de greaţă.

— Unde locuiește Scylla.

A încuviinţat.

— Ţi-a poruncit și ţie să vii pe acolo?

— Da.

— Câţi oameni ai pierdut?

— Doisprezece. Nu ne-am mișcat destul de iute.

Cum de uitasem cine este soră-mea? Nu putea să-ţi ceară o favoare și gata, trebuia să te mâne de la spate cu biciul. Parc-o vedeam cum se fălește și îi spune râzând lui Minos: Am auzit că Circe se topește de dragul muritorilor.

Am urât-o mai mult ca oricând. Se purtase cu atâta cruzime… Mi-am închipuit cum mă duc hotărâtă în casă și trântesc ușa după mine. Nu ţine, Pasifae. N-ai decât să-ţi găsești altă proastă.

Însă așa o să moară încă șase sau doisprezece oameni.

Am pufnit de necaz. De unde știam că o să trăiască dacă mă duceam?

Nu știam nicio vrajă care să ne păzească de monștri. Iar Scylla o să

turbeze când o să mă vadă. Așa doar aș atrage și mai multă mânie asupra lor.

Dedal mă urmărea cu faţa umbrită. Departe peste umărul lui, carul tatei se cufunda încet în mare. În odăile colbuite din palatele lor, astronomii îi consemnau și acum gloria în amurg, sperând să le iasă

bine socotelile. Le tremurau genunchii osoși de teama securii călăului.

Mi-am strâns hainele și traista cu leacuri. Am închis ușa după mine.

Nu-mi mai rămânea nimic de făcut. Leoaica se descurca și singură.