sau o căsuţă de pescar, pe o plajă golașă, să mă adăpostesc într-un cort.
Mi-am amintit chipul său când vorbise despre hotărârea lui Zeus și mânia limpede și răsunătoare din glas. Îmi închipuisem că eu eram ţinta, însă acum, după ce discutasem cu Aietes, am început să înţeleg mai bine. Armistiţiul dintre zei rezista doar pentru că titanii și
olimpienii își vedeau de taberele lor. Zeus poruncise ca o urmașă de sânge a lui Helios să fie chemată la ordine. Helios nu avea cum să i se împotrivească făţiș, însă putea să i-o întoarcă oarecum, să-i dea un semn de sfidare care să redreseze ordinea lucrurilor. Până și în surghiun ai noștri trăiesc mai bine decât regii. Vezi până unde se întind puterile noastre? Dacă ne ataci, olimpiene, ne vom înălţa și mai mult.
Iată-mi noul cămin: un monument închinat mândriei tatălui meu.
Era deja trecut de apus. Am găsit amnarul și l-am scăpărat peste iască, așa cum îl văzusem de-atâtea ori pe Glaucos că face, fără ca eu să
fi încercat până atunci. Nu mi-a ieșit de la început, iar când flăcările s-au aprins și s-au înteţit în sfârșit, am simţit o mulţumire cu totul nouă.
Mi-era foame, așa că m-am dus în cămară, unde se găseau castroane pline vârf cu mâncare pentru o sută de oameni. Mi-am pus câteva linguri într-o farfurie și m-am așezat la una dintre mesele mari de stejar din sală. Îmi auzeam respiraţia. Dintr-odată mi-am dat seama că
nu mai mâncasem niciodată singură. Chiar dacă nimeni nu-mi arunca nicio vorbă sau vreo privire, stătusem mereu la masă, cot la cot, cu unul dintre verii sau fraţii mei. Am frecat cu degetele lemnul fin. Am mormăit puţin și-am ascultat cum vorbele-mi sunt înghiţite de aer. Așa o să-mi trec veacul, mi-am zis. Cu tot focul din vatră, pe la colţuri se strângeau umbrele. Afară începuseră să ţipe păsările. Sau credeam că
sunt păsări. Am simţit că mi se ridică părul la ceafă, amintindu-mi trunchiurile groase și întunecate ale copacilor. M-am dus să trag obloanele și să încui ușa. Mă obișnuisem să simt în juru-mi apăsarea întregului pământ, cu toate straturile sale de piatră, iar de deasupra puterea tatei. Pereţii casei mi se păreau subţiri ca frunza. O labă i-ar fi sfâșiat cu ghearele dintr-o lovitură. Poate asta e taina care se ascunde în locul acesta, mi-am zis. Încă nu mi-am primit adevărata pedeapsă.
Încetează, mi-am spus. Am aprins mai multe lumânări lungi și m-am silit să merg spre odaia mea. La lumina zilei păruse încăpătoare și chiar îmi plăcuse, însă acum privirea nu-mi mai răzbătea în toate colţurile.
Fulgii din salteaua patului murmurau când se îndesau unii în alţii și obloanele scârţâiau ca parâmele corăbiilor surprinse de furtună.
Simţeam din toate părţile cum se umflă pustiul insulei în bezna lui.
Până în clipa aceea nici nu știusem că mi-e frică de-atâtea lucruri.
Monștri marini gigantici și fantomatici urcând târâș dealul, viermi
noptatici strecurându-se din gropile lor și lipindu-și feţele oarbe de ușa mea. Zei cu copite de ţapi gata să-și facă toate poftele sălbatice, piraţi trăgându-și bărcile pe coasta insulei mele, cu grijă să-și înăbușe zgomotul vâslelor și punându-mi la cale răpirea. Și ce puteam să fac?
Pharmakis, mă numise Aietes, vrăjitoare, numai că toată puterea îmi stătea în florile acelea de care mă despărţeau mări întregi. Dacă venea cineva, nu-mi rămânea decât să urlu, ceea ce sute de nimfe aflaseră
deja că-i în zadar.
Frica mă năpădea în valuri, unul mai rece decât altul. Aerul liniștit mi se târa pe piele și umbrele își întindeau braţele spre mine. Mă uitam în gol prin beznă, ciulind urechea să aud altceva decât zvâcnetul propriului meu sânge. Fiecare clipă era cât o noapte lungă, însă într-un sfârșit cerul a început să se adâncească și să se lumineze pe la margini.
Umbrele s-au retras încet și s-a făcut dimineaţă. M-am ridicat și am mai zăbovit pe marginea patului. Eram teafără. Când am ieșit din casă, n-am văzut nici urmă de picior pânditor, nici de coadă unduitoare și nicio zgârietură de gheară pe ușă. Și totuși nu m-am simţit deloc caraghioasă. Simţeam că îndurasem o caznă cumplită.
Am mai aruncat o privire la pădurea aceea. Ieri – chiar se întâmplase de-abia ieri? – mă așteptasem să vină cineva să-mi spună că sunt în siguranţă. Dar cine putea să vină? Tata, Aietes? Asta însemna surghiunul: nu venea nimeni și n-o să vină în veci. Gândul mi se părea înfricoșător, însă după lunga noapte de groază părea un fleac.
Eliminasem cu sudori orice urmă de lașitate. Acum simţeam în loc o sclipire de exaltare. N-o să fiu ca o pasăre bună de împerecheat ţinută-n colivie, mi-am zis, prea pleoștită ca să zboare când îi deschizi ușiţa.
Am pășit în pădure și mi-am început viaţa.
Am învăţat să-mi împletesc părul ca să nu se agaţe de toate ramurile și să-mi leg poalele la genunchi ca să nu mă umplu de ciulini. Am învăţat să recunosc feluritele soiuri de plante căţărătoare cu flori și trandafiri în culori ţipătoare, să dibuiesc libelulele lucitoare și șerpii
încolăciţi. M-am căţărat pe crestele unde chiparoșii împungeau cerul ca niște lănci negre și am coborât spre livezile și podgoriile unde creșteau struguri vineţii în ciorchini îndesaţi precum coralul. Am mers pe dealuri, prin poienile zumzăitoare cu cimbru și liliac, și mi-am lăsat urmele pe nisipul galben al plajelor. Am cercetat toate intrândurile coastei și toate peșterile, am descoperit golfurile liniștite și ţărmul unde corăbiile puteau arunca ancora. Am auzit urletele lupilor și orăcăitul broaștelor afundate în mâl. Am mângâiat scorpionii maronii și lucioși care îndrăzneau să-mi arate cozile. De-abia dacă le simţeam ciupitura otrăvitoare. Mă îmbătasem cum nu mai reușisem niciodată, cu tot vinul și nectarul din palatul tatei. Nu mă mir că m-am mișcat atât de încet, mi-am zis. Până atunci fusesem o ţesătoare fără fir de lână, o corabie fără mare. Iar acum iată unde am ajuns să mă avânt.
Seara mă întorceam la casa mea. De-acum nu mă mai deranjau umbrele, căci îmi arătau că tata nu mai trăgea cu ochiul din cer și că
acum venea ceasul meu. Nu mă deranja nici pustiul. O mie de ani încercasem să umplu golul dintre mine și ai mei. Pe lângă așa ceva era un fleac să umplu încăperile casei. Am pus în vatră lemn de cedru și fumul întunecat mi-a ţinut tovărășie. Am cântat, așa cum nu mi se mai îngăduise niciodată, căci mama zicea că am un glas de pescăruș
aproape înecat. Iar când mă apăsa singurătatea, când mă trezeam că mi se face dor de fratele meu sau de Glaucos cel de pe vremuri, aveam pădurea lângă mine. Șopârlele goneau pe crengi, păsările își fâlfâiau aripile. Când mă vedeau, florile parcă își întindeau spre mine căpșoarele ca niște căţeluși zvăpăiaţi, ţopăind și cerându-mi gălăgioase să le ating. Aproape mă sfiam de ele, însă zi după zi prindeam curaj, până când am ajuns să îngenunchez pe pământul umed, în faţa unei tufe de spânz.
Florile delicate fremătau pe lujerii lor. Nu-mi trebuia niciun cuţit să
le tai, mi-era de-ajuns vârful unghiei, lipicios de-acum de la stropii de sevă. Am pus florile într-un coșuleţ acoperit cu pânză, pe care n-am dat-o deoparte decât când am ajuns acasă și m-am ascuns în spatele obloanelor. Nu mă așteptam să mă oprească nimeni, însă nici nu voiam să stârnesc pe careva.
M-am uitat la florile întinse pe masă. Păreau uscate. Nu aveam nici cea mai mică idee ce-ar trebui să fac cu ele. Să le mărunţesc? Să le
fierb? Să le coc în cuptor? Pomada fratelui meu conţinea ulei, însă
habar n-aveam de care. Să fie bun cel de măsline din bucătărie? Cel mai probabil nu. Îmi trebuia ceva fabulos, cum era cel stors din sâmburi de fructe culese din livada Hesperidelor. Însă n-aveam cum să fac rost de așa ceva. Am încolăcit pe deget o tulpină. S-a răsucit ca o râmă înecată.
Ei, mi-am zis, nu sta cu mâinile-n sân. Încearcă ceva. Fierbe-le. De ce nu?
Aveam un strop de mândrie, cum am mai zis, ceea ce m-a ajutat.
Dac-aș fi avut mai multă de-atât m-ar fi omorât.
Haideţi să vă spun ce nu este vrăjitoria: nu-i o putere zeiască ce-ţi vine doar cu un gând sau cât ai clipi din ochi. Ea trebuie făurită și lucrată, chibzuită și cercetată, dezgropată, pusă la uscat, tocată și măcinată, pregătită la foc, cântată și descântată. Chiar dacă ai făcut toate astea, tot poţi da greș, pe când zeii nu dau. Dacă ierburile nu sunt destul de proaspete, dacă atenţia mi-e abătută de altceva, dacă n-am destulă voinţă, poţiunile mi se sleiesc și râncezesc în mâini.
Dacă lucrurile ar fi urmat calea dreaptă, n-aș fi ajuns niciodată
vrăjitoare. Zeii urăsc din fire munca. Cel mult ne îndeletnicim cu ţesutul și cu fierăritul, însă acestea sunt meșteșuguri deloc trudnice, căci puterile zeiești înlătură orice neplăcere. Lâna nu se vopsește în jgheaburi puturoase, învârtind linguroaie, ci cu un pocnet din degete.
