— Eu n-am dorit s-o preschimb pe Scylla în monstru. Am vrut doar să înfăţișez urâţenia care zăcea în ea.
— Și crezi că asta zăcea în ea cu adevărat? O grozăvie băloasă cu șase capete?
Mă înţepa faţa.
— De ce nu? N-ai cunoscut-o. Era foarte crudă din fire.
A râs.
— Ei, Circe. Era o pupăză sulemenită, de duzină, ca toate celelalte.
Dacă vrei să mă convingi că în ea se ascundea unul dintre cei mai cumpliţi monștri ai zilelor noastre, înseamnă că ești mai neghioabă
decât mi te închipuiam.
— Nu cred că poţi să știi vreodată ce anume se ascunde în altcineva.
Și-a dat ochii peste cap, umplându-și din nou pocalul.
— Eu unul consider că Scylla a scăpat de pedeapsa pe care i-ai pregătit-o.
— Ce vrei să spui?
— Gândește-te. Ce caută o nimfă urâtă la noi în palat? Mai are vreun rost viaţa ei?
Era ca pe vremuri, când el mă lua la întrebări și eu nu știam ce să-i răspund.
— Nu știu.
— Ba sigur că știi. De-asta ar fi fost o pedeapsă potrivită. Până și cea mai frumoasă nimfă este lipsită, în mare măsură, de putere, iar una urâtă nu ar însemna nimic. Nu s-ar mărita și nici nu ar face copii. Ar fi o povară în casa părinţilor ei și o pată pe obrazul lumii. Ar trăi în umbră, în dispreţul și scârba tuturor. Însă un monstru își găsește întotdeauna un loc pe lume. Se poate acoperi de glorie înșfăcând cu colţii în dreapta și-n stânga. N-o s-o iubească nimeni pentru asta, însă
nici n-o să-i zică nimeni până unde are voie să se întindă. Așadar, dacă
ai rămas cumva cu vreo tristeţe nesăbuită în suflet, nu-ţi mai bate capul. Ba cred că se poate chiar să-i fi făcut viaţa mai bună.
Două nopţi la rând, tata s-a închis cu unchii mei în sală. Am tot stat pe la ușile de mahon, însă nu mi-a ajuns nimic la ureche, nici măcar un murmur cât de mic. Când au ieșit, păreau toţi încordaţi și mohorâţi.
Tata s-a dus întins la carul său. Mantia de purpură îi lucea întunecat ca vinul, iar pe cap purta coroana luminoasă din raze de aur. Fără să se mai uite înapoi, s-a suit dintr-un salt pe cer și și-a mânat caii spre Olimp.
Am așteptat să se întoarcă în palatul lui Oceanos. Nimeni nu lenevea pe malul râului și nici nu se încârliga cu perechea amoroasă pe la umbră. Naiadele se împungeau roșii în obraji. Zeii-râuri își dădeau brânci. Pe podiumul său, bunicul se uita de sus la noi, cu pocalul golit în mână. Mama se lăuda în faţa surorilor sale:
— Perses și Pasifae au aflat primii, desigur. Mai e de mirare că Circe a rămas la coadă? Vreau să mai fac o sută, să-mi clădească o barcă
zburătoare de argint, să plutesc prin nori. O să fim stăpânii Olimpului.
— Perse! i-a strigat bunica printre dinţi din capătul sălii.
Numai Aietes nu părea să simtă surescitarea din jur. Ședea senin pe divan și bea din pocalul său făurit din aur. Eu m-am ţinut mai în spate, plimbându-mă de colo până colo pe holurile lungi și trecându-mi mâinile peste pereţii de piatră mereu jilavi în prezenţa atâtor zei de apă. Mi-am plimbat privirea prin încăpere, să văd dacă venise Glaucos.
Ceva din mine încă tânjea să-i vadă chipul, chiar și atunci. Când îl întrebasem pe Aietes dacă Glaucos se ospătează în rândul zeilor, a zâmbit larg.
— Își ascunde obrazul albastru de lume. Așteaptă să uite toţi cum a ajuns de fapt așa cum e.
Mi s-a pus un nod în stomac. Nu m-am gândit că mărturisirea mea îi va răpi lui Glaucos toată fala. E prea târziu, mi-am zis. E prea târziu să
mă gândesc la tot ce ar fi trebuit să știu deja. Făcusem atâtea greșeli, încât nici nu mai știam cum să le descâlcesc unele de altele, ca s-o dibuiesc pe prima. Oare a fost când am preschimbat-o pe Scylla, când l-am preschimbat pe Glaucos, când am jurat în faţa bunicii? Când am intrat în vorbă cu Glaucos? Spre greaţa și stânjeneala mea, m-am gândit că probabil fusese și mai înainte, când am tras prima oară aer în piept.
Acum tata s-a înfiinţat pesemne în faţa lui Zeus. Fratele meu era convins că olimpienii n-au ce să ne facă. Însă patru titani vrăjitori nu erau nimica toată. Dacă reizbucnea războiul? Tavanul marii săli avea să
se despice deasupra noastră. Iar din lumină avea să se arate capul lui Zeus învăluind sala în întuneric și apoi mâna sa întinsă avea să ne strivească între degete unul câte unul. Aietes avea să-și cheme balaurii, măcar el putea să lupte. Eu ce puteam să fac? Să culeg flori?
Mama se îmbăia pe picioare. Două surori îi ţineau vasul de argint și a treia îi turna smirnă parfumată. Sunt proastă, mi-am zis. N-o să fie niciun război. Tata era maestru la asemenea tratative. Va găsi el o cale să-l îmbuneze pe Zeus.
Încăperea s-a luminat și a sosit tata. Pe chip avea o expresie ca bronzul bătut cu ciocanul. L-am urmărit cu privirea cât a străbătut sala cu pași mari, până la podiumul din faţă. Razele răspândite de coroana sa săgetau toate umbrele. Ne-a îmbrăţișat pe toţi cu privirea.
— Am discutat cu Zeus, a spus el. Am reușit să cădem la învoială.
S-a auzit un oftat de ușurare din partea verilor mei, ca vântul într-un lan de grâu.
— A recunoscut că pe lume se mișcă acum ceva nou. Că aceste puteri nu seamănă cu nimic dinainte. A recunoscut că apar din cei patru copii ai mei cu nimfa Perse.
Sala a fremătat iar, de astă dată în semn de bucurie tot mai mare.
Mama s-a lins pe buze, înclinându-și bărbia de parcă deja se vedea cu coroana pe cap. Surorile ei s-au uitat una la alta, roase de invidie.
— Am căzut de acord, de asemenea, că puterile nu reprezintă o primejdie imediată. Perses trăiește dincolo de hotarele noastre și nu ne ameninţă cu nimic. Soţul lui Pasifae e fiul lui Zeus și o să se îngrijească
