— Pharmakis, am spus.
Vrăjitoare.
Vestea s-a întins ca puhoaiele primăvăratice. La prânz, copiii lui Oceanos au început să șușotească între ei când m-au văzut și mi s-au dat iute din cale. Dacă ni se atingeau braţele, se făceau albi la faţă, iar când i-am întins un pocal unui zeu-râu, mi-a evitat privirea. Ah, nu, mulţumesc, nu mi-e sete.
Aietes a râs.
— O să te obișnuiești. Acum suntem amândoi singuri.
Însă nu părea deloc singur. Seară de seară ședea pe podiumul bunicului, cu tata și unchii noștri. L-am urmărit cum bea nectar și râde dezvelindu-și dinţii. Expresiile i se perindau pe chip rapid, ca niște bancuri de pești; când se lumina, când se întuneca.
Am așteptat să plece tata și m-am dus să mă așez pe scaunul de lângă
Aietes. Tânjeam să stau aproape de el, pe divan, și să mă sprijin de umărul lui, însă avea un aer atât de sever și de ţeapăn, încât nici nu știam cum să-l ating.
— Îţi place regatul tău? Colhida?
— E cel mai frumos din lume. Am făcut exact cum mi-am propus, sora mea. Am strâns acolo toate minunile din lumea noastră.
Am zâmbit când mi-a spus „sora mea” și a adus vorba de vechile noastre visuri.
— Cât mi-ar plăcea să-l văd…
Nu a zis nimic. Era un mag în stare să frângă colţii șerpilor și să
smulgă stejari din rădăcini. Nu avea nevoie de mine.
— Pe Dedal îl ai?
S-a strâmbat.
— Nu. Pasifae îl ţine închis. Poate mai târziu. Însă am o lână cu totul și cu totul de aur și șase balauri.
Nici nu trebuia să-l trag de limbă să-mi spună povești. Nu se putea stăpâni să nu-mi istorisească despre vrăjile și farmecele pe care le făcea, despre jivinele pe care le chema la el și despre ierburile pe care le reteza la lumina lunii și le fierbea pentru a înfăptui minuni cu ele.
Fiecare poveste era mai fantastică decât cea dinainte – trăsnete care-i ţâșneau din degete, miei rumeniţi și renăscuţi din oasele arse.
— Ce anume ai rostit când mi-ai vindecat pielea?
— Un cuvânt încărcat de puteri.
— Nu vrei să mă înveţi și pe mine?
— Vrăjitoria nu se învaţă. Fie o găsești singură, fie nu.
Mi-am amintit zumzetul pe care-l auzisem când atinsesem florile, strania cunoaștere care îmi lunecase prin trup.
— De când știi că ești în stare de asemenea fapte?
— De când m-am născut, a spus. Însă a trebuit să aștept să scap de ochii tatei.
Petrecuserăm împreună atâţia ani și nu-mi împărtășise nimic. Am dat să-i cer socoteală: cum de nu mi-ai zis și mie? Însă noul Aietes, în mantia lui viu colorată, îmi trezea neliniștea.
— Nu te-ai temut de mânia tatei?
— Deloc. Am avut atâta minte să nu-l umilesc de faţă cu toată
lumea. A ridicat din sprâncene și am roșit. În fine, acum de-abia așteaptă să-și facă o idee despre ce foloase ar putea trage de pe urma puterii noastre. Zeus îi dă bătăi de cap. Trebuie să ne înfăţișeze în lumina justă: drept un pericol destul de serios ca să se gândească bine ce face, însă nu îndeajuns cât să fie silit să ia măsuri.
Fratele meu văzuse dintotdeauna ce se ascunde prin cotloanele lumii.
— Și dacă olimpienii încearcă să-ţi fure farmecele?
— Nu cred că vor reuși, orice ar încerca, a zâmbit el. Cum spuneam, pharmakeia e dincolo de hotarele zeităţii.
M-am uitat în jos, la mâinile mele, încercând să-mi închipui cum ţes o vrajă în stare să cutremure lumea. Însă siguranţa de sine pe care o simţisem când picurasem sevă în gura lui Glaucos și otrăvisem golfuleţul Scyllei părea să fi dispărut. Poate dacă aș fi pus iar mâna pe florile acelea, mi-am zis. Însă nu mi se îngăduia să plec până nu vorbea tata cu Zeus.
— Și… crezi că sunt și eu în stare de aceleași minuni ca tine?
— Nu. Dintre noi patru, eu sunt cel mai puternic. Însă se pare că ai o aplecare spre metamorfoză.
— Datorită florilor. Arată orice făptură așa cum e cu adevărat.
Aietes și-a întors spre mine privirea de filosof.
— Nu ţi se pare prea la îndemână că înfăţișarea lor adevărată s-a potrivit atât de bine cu dorinţele tale?
M-am uitat lung la el.
