— O să te pedepsească zeii, îi spusesem în timp ce o coseam.

Însă ea doar răsese în culmea veseliei.

— Nu știi? mă întrebase. Zeii își adoră monștrii.

Am tresărit când am auzit-o.

— Ai discutat cu Hermes?

— Hermes? Ce legătură are el? N-am nevoie să-mi zică vreun olimpian ce văd limpede cu ochii mei. Toată lumea știe. A zâmbit insolent. În afară de tine, ca de obicei.

M-am dezmeticit când am simţit pe cineva lângă mine. Dedal.

Pentru prima oară de când sosise pe insula mea, eram iarăși singuri. Pe frunte avea stropi maronii. Braţele îi erau mânjite până la coate.

— Îmi îngădui să-ţi bandajez degetele?

— Nu. Mulţumesc. O să se vindece de la sine.

— Stăpână… A șovăit. Îţi rămân îndatorat cât o să trăiesc. Dacă nu veneai, aș fi fost eu în locul tău.

Își ţinea umerii încordaţi, de parcă se aștepta să-l lovesc. Când îmi mulţumise ultima oară, îmi vărsasem năduful pe el. Însă acum înţelegeam mai bine lucrurile – și el știa ce înseamnă să făurești monștri.

— Mă bucur că nu ai fost tu, am zis. Degetele tale nu cresc la loc.

— Făptura aceea poate fi ucisă? a întrebat coborând glasul.

Mi-am amintit cum ţipase sora mea să avem grijă.

— Nu știu. Pasifae pare să creadă că da. Însă și așa, este vlăstarul taurului alb. Probabil îl păzește vreun zeu sau poate oricine îl vatămă

se alege cu un blestem. Trebuie să mă gândesc.

S-a frecat în creștet și am văzut cum îi piere speranţa unei soluţii simple.

— Atunci trebuie să meșteresc o cușcă mai mare. Aceea n-o să ţină

mult.

A plecat. Sângele mi se uscase pe obraji și braţele îmi erau unsuroase de la făptura aceea puturoasă. Mă simţeam tulburată și îngreţoșată de atâta sânge necurat. Dacă aș fi chemat slujnicele, m-ar fi condus la baie, însă știam că nu ar fi de-ajuns. De ce zămislise sora mea împotriva firii o asemenea pocitanie? Și de ce mă chemase pe mine?

Cele mai multe naiade ar fi fugit, însă poate s-ar fi învoit vreo nereidă, căci ele erau învăţate cu monștrii. Sau Perses. De ce nu-l chemase pe el?Nu găseam niciun răspuns. Mintea îmi era vlăguită și amorţită, nu mă ajuta deloc, la fel ca degetele lipsă. Însă un gând mi-era limpede: trebuie să fac ceva. Nu puteam să stau cu mâinile în sân cât trimiteau ei o grozăvie ca asta în lume. Mi-a venit ideea să caut odaia de lucru a surorii mele. Poate o să găsesc acolo ceva ce m-ar putea ajuta, un antidot, vreo licoare destul de puternică să desfacă blestemul acesta.

Nu se afla prea departe. Se ajungea acolo de pe un hol care pornea din iatacul ei, după o perdea. Nu mai văzusem camera de lucru a vreunei alte vrăjitoare, iar când m-am apucat să răscolesc rafturile, mă

așteptam să găsesc cine știe ce, zeci de hidoșenii, ficaţi de monștri de mare, colţi de balauri, piele jupuită de pe uriași. Însă n-am văzut decât ierburi, și încă ierburi obișnuite: otrăvuri, maci, câteva rădăcini vindecătoare. Știam prea bine că sora mea e-n stare să facă multe cu ele, căci avusese întotdeauna o voinţă puternică. Însă era leneșă, găsisem dovada. Leacurile acelea erau învechite și fără putere, ca frunzele moarte. Le culesese la întâmplare, pe unele boboci, pe altele deja veștejite, și le tăiase cu un cuţit oarecare în orice moment al zilei.

Atunci am înţeles ceva. Sora mea era o zeiţă mai puternică decât mine, însă eu eram o vrăjitoare mai puternică decât ea. Gunoaiele ei fărâmicioase nu mi-erau de niciun ajutor. Iar propriile mele ierburi din Aiaia n-o să-mi ajungă, chiar dacă erau eficiente. Monstrul ţinea de Creta și, dacă se putea face ceva, tot Creta trebuia să mă îndrume.

Am traversat sălile și coridoarele ce duceau spre centrul palatului.

Acolo văzusem niște scări care nu se îndreptau spre port, ci mai spre uscat, spre grădinile și foișoarele largi și viu colorate care dădeau, la rândul lor, spre câmpiile din depărtare.

Pretutindeni, bărbaţi și femei măturau dalele, culegeau fructe, cărau coșuri cu orz. Și-au ţinut pios ochii în pământ când am trecut pe lângă

ei. Cred că, după traiul alături de Minos și de Pasifae, se învăţaseră să

nu bage în seamă priveliști mai însângerate decât mine. Am trecut pe lângă casele mărginașe ale ţăranilor și ale ciobanilor, pe lângă livezi și cirezile ieșite la păscut. Dealurile erau înverzite și atât de poleite de soare, încât păreau să răspândească lumină, însă nu m-am oprit să

admir peisajul. Priveam doar spre zarea conturată în negru care se profila pe cer.

I se spune muntele Dicte. Aici nu se avântă nici urși, nici lupi, nici lei, ci doar caprele sfinte, cu coarnele lor mari răsucite ca niște cochilii.

Și în cel mai călduros anotimp pădurile de aici rămân întunecate și răcoroase. Se zice că zeiţa vânătorii, Artemis, cutreieră noaptea colinele cu arcul ei strălucitor și că însuși Zeus s-a născut într-una dintre peșterile sale umbrite, stând ascuns de tatăl său hulpav.

Acolo se găsesc ierburi care nu cresc niciunde altundeva. Așa de rare, că puţine dintre ele și-au primit nume. Le simţeam umflându-se prin cotloanele unde creșteau și suflând fuioare de magie. O floricică

galbenă cu miezul verde. Un liliac încovoiat care făcea flori cafenii. Și, mai presus de celelalte, crestatul oregano cretan, floarea-regină a tămăduitoarelor.

Nu mergeam ca muritorii, ci ca zeii, așa că am parcurs leghe în șir cu mare iuţeală. Când am ajuns la dealurile de la poale și am început să

mă caţăr, soarele era la apus. Crengile se împleteau deasupra mea.

Umbra mi s-a ridicat în faţă ca o apă, furnicându-mi pielea. Tot muntele părea să zumzăie sub mine. Chiar și trudită și mânjită de sânge cum eram, tot am simţit un strop de euforie. Am urmat mușchiul și mușuroaiele tot mai sus și, la rădăcina unui plop alb, am găsit un strat de oregano înflorit. Puterea plantelor se împletea în frunze, așa că

mi le-am apăsat pe degetele frânte. Farmecul s-a îndeplinit cu un singur cuvânt; până dimineaţă, mâna avea să-mi fie iar întreagă. Am cules câteva rădăcini și seminţe, să am în traistă, și am pornit mai departe. Duhoarea și apăsarea sângelui încă se agăţau de mine, așa că

am găsit în sfârșit un iezer cu ape reci și limpezi, hrănit cu gheaţă

topită. M-am bucurat de frisonul îngheţat pe care mi-l dădea apa. Am urmat micile ritualuri de purificare cunoscute oricărui zeu. Cu prundiș

m-am curăţat de murdărie.

După ce m-am îmbăiat, am zăbovit pe marginea apei, sub frunzișul argintat, și m-am gândit la întrebarea lui Dedal. Făptura aceea poate fi ucisă?

Printre zei există câţiva cu darul profeţiei, în stare să privească prin pâclă și să zărească viitorii sorţi. Nu totul se poate prezice. Cei mai mulţi zei și muritori au firul vieţilor dezlegat, încâlcit aici, domol colo, fără să urmeze o cale deja scrisă. Însă mai sunt și aceia care-și poartă

soarta ca un ștreang de gât, cu vieţi întinse drept ca scândurile, oricât ar încerca s-o dea cotită. Aici, profeţii noștri pot să vadă limpede.

Tata are, de pildă, darul previziunii și toată viaţa auzisem că

odraslele sale l-au moștenit în această privinţă. Nu-mi trecuse niciodată prin minte să mi-l încerc. Fusesem învăţată în copilărie că nu posed niciuna dintre puterile sale. Însă acum am atins apa cu degetul și am zis: Arată-mi.

S-a închegat o imagine delicată și palidă, ca din fuioare de ceaţă. O

torţă sălta pe niște coridoare lungi, scoţând fum. Un fir se desfășura de-a lungul unui culoar de piatră. Făptura a urlat, arătându-și colţii nefirești. Era cât un stat de om și purta zdrenţe putrezite. Un muritor cu sabia în mână a sărit din umbră și l-a lovit de moarte.

Pâcla s-a risipit și iezerul s-a limpezit la loc. Îmi primisem răspunsul, însă nu era cel sperat. Creatura aceea, deși muritoare, nu putea fi ucisă