— Sunt gata, am zis.
Corabia era construită într-un stil pe care nu-l știam. Părea zveltă și avea borduri joase, aproape de apă. Coca era pictată frumos, înfăţișând valuri repezi și delfini arcuiţi, iar la pupă o caracatiţă își răsfira braţele ca niște șerpi. În timp ce căpitanul se opintea să ridice ancora, m-am dus la proră, să cercetez galionul pe care-l văzusem mai înainte.
Era o fată într-o rochie de dans. Pe chip i se citeau uimirea și încântarea, avea ochii mari și buzele întredeschise, iar pletele îi atârnau răsfirate pe umeri. Mânuţele și le ţinea încleștate pe piept și încremenise ridicată pe vârfurile picioarelor, de parcă aștepta să
înceapă muzica. Fiecare detaliu, zulufii, pliurile materialului, era înfăţișat atât de limpede, încât mă așteptam să pășească dintr-o clipă
în alta prin aer. Și totuși, adevărata minune nu era asta. Lucrătura îţi îngăduia să întrevezi, nu știu cum, ceva din sinele fetei. Isteţimea cercetătoare care i se citea în ochi, fruntea hotărâtă și gingașă.
Entuziasmul și inocenţa ei firești și crude ca iarba.
Nu mai trebuia să întreb ale cui mâini o sculptaseră. Una dintre minunile lumii muritorilor, așa îl numise fratele meu pe Dedal, însă era o minune a oricărei lumi. I-am studiat absorbită farmecele, descoperind mereu altul nou: gropiţa din bărbie, glezna osoasă, de fiinţă încă tânără.
Reprezenta o minune, însă și un mesaj. Doar crescusem la picioarele tatei și puteam să recunosc fala și puterea. Un alt rege, dacă ar avea așa o comoară, ar ţine-o păzită în cea mai fortificată sală. Minos și Pasifae o puseseră pe o corabie, în calea vântului, a valurilor sărate, piraţilor, algelor și a monștrilor. Ca pentru a spune: E un mărunţiș. Mai avem o mie la fel, bașca omul care ni le face.
Bătaia tobei mi-a abătut atenţia. Vâslașii se așezaseră la locurile lor pe bănci și am simţit cum ne punem în mișcare. Apele golfului au început să alunece pe lângă noi. Insula mea se făcea tot mai mică.
Mi-am întors privirea spre oamenii care umpleau puntea. Am numărat treizeci și opt. Cele cinci străji pășeau de colo până colo
îmbrăcate cu mantii și armuri de aur. Aveau nasurile borcănate și sucite de câte ori și le frânseseră. Mi-am amintit cum se strâmbase Aietes văzându-i: Gealaţii lui Minos, împopoţonaţi ca niște prinţi. Vâslașii erau mândria măreţei flote din Cnossos, niște huidume în mâinile cărora lopeţile păreau obiecte fine. În jurul lor se mișcau iute restul mateloţilor, înălţând un acoperământ care să ne ferească de soare.
La nunta lui Minos cu Pasifae, gloata de muritori pe care-i zărisem mai că se pierduseră în depărtare, părând toţi deopotrivă, ca frunzele în coroana unui copac. Însă aici, sub cer, fiecare chip se deosebea foarte limpede de celălalt. Unul era cărnos, altul delicat, cel de colo era bărbos, cu nasul încovoiat și bărbia îngustă. Li se vedeau cicatricele, bătăturile, juliturile, ridurile de bătrâneţe și șuviţele nădușite. Unul își agăţase o pânză udă la gât ca să-l apere de arșiţă. Altul purta o brăţară
făurită de niște mâini copilărești și al treilea avea căpăţâna ca de botgros. Mă lua ameţeala când mă gândeam că nu formau decât o parte cât se poate de neînsemnată din întreaga omenire care se născuse pe lumea asta. Cum dăinuia o astfel de varietate nesfârșită de suflete și de chipuri? Nu se smintea pământul?
— Îmi îngădui să-ţi aduc un scaun? a zis Dedal.
M-am întors, ușurată să văd un singur chip în loc de atâtea. Nu se putea spune că Dedal era chipeș, însă avea trăsături plăcute, ferme.
— Prefer să rămân în picioare, am zis. I-am arătat galionul. E
frumoasă.
A înclinat din cap, părând obișnuit cu laudele.
— Mulţumesc.
— Spune-mi ceva. De ce te ţine sora mea sub pază?
Când pășiserăm pe punte, cea mai mare huidumă dintre străji, căpitanul, îl căutase iute prin haine.
— Ah, a surâs el. Minos și Pasifae se tem că nu… le apreciez pe deplin ospitalitatea.
Mi-am amintit ce spusese Aietes: Pasifae îl ţine închis.
— Doar ai fi putut să scapi de ei pe drum.
— Aș putea să scap de ei oricând. Însă Pasifae are ceva ce-mi aparţine pe care nu mă îndur să-l las în mâinile ei.
Am așteptat să continue, însă Dedal nu a mai adăugat nimic. Își ţinea mâinile pe parapet. Degetele sale înduraseră multe, fiind crestate de
cicatrice albe, subţiri. De parcă și le scufundase în așchii de lemn sau în cioburi de sticlă.
— Ai văzut-o pe Scylla în strâmtoare? am întrerupt eu tăcerea.
— Nu prea bine. Peretele de stâncă era învăluit în brizanţi și în ceaţă
și ea s-a mișcat prea iute. Șase capete s-au repezit de două ori, cu colţii lungi cât un picior de om.
Văzusem puntea pătată. Oricât o lustruiseră, sângele pătrunsese adânc în lemn. Asta mai rămăsese din douăsprezece vieţi. Am simţit un nod de vinovăţie în stomac, așa cum voise și Pasifae.
— Trebuie să știi că eu am făcut-o, am zis. Eu am preschimbat-o pe Scylla în făptura de acum. De-asta m-au surghiunit și te-a pus sora mea s-o iei pe acolo.
M-am uitat să văd dacă se va arăta mirat, dezgustat sau chiar îngrozit. Însă el doar a încuviinţat.
— Mi-a spus.
Desigur… Așa îi plăcea ei să otrăvească lumea. Voia să știe că vin ca răufăcătoare, nu ca salvatoare. Doar că de data asta era pe bună
dreptate.
— Nu înţeleg ceva, am zis. Sora mea are purtări crude, însă rareori prostești. Cum de a riscat să te trimită chiar pe tine în misiunea asta?
— Mi-am câștigat singur locul aici. Nu mi se îngăduie să vorbesc mai mult, însă, când vom sosi în Creta, cred că vei înţelege și singură. A șovăit: Știi dacă putem să luptăm cumva cu ea? Cu Scylla?
