în timpul prunciei, nici de mâna mea, nici de a lui Dedal. O aștepta o soartă anume peste mulţi ani și trebuia să și-o trăiască. Până atunci nu puteam decât să o ţinem închisă. Era treaba lui Dedal, însă poate aveam cum să-l ajut și eu. M-am plimbat printre copacii umbroși, gândindu-mă la făptura aceea și la ce slăbiciuni ar putea avea. Mi-am amintit cum mă pironise hulpav cu ochii săi negri. Foamea vorace cu care se luptase să-mi apuce mâna. Cât de greu i-am putea potoli poftele? Dacă n-aș fi fost zeiţă, mi s-ar fi căţărat pe braţ, mistuindu-mă

centimetru cu centimetru.

O idee nu-mi dădea deloc pace. Ar fi nevoie de toate ierburile tainice de pe Dicte, legate cu cele mai puternice buruieni, rădăcină de laur și ramuri de lozie, molură și cucută, omag, spânz. Îmi trebuia și restul de mōli pe care-l mai aveam. M-am strecurat neabătut printre copaci, vânând pe rând fiecare ingredient. Dacă ieșise cumva și Artemis la plimbare în noaptea aceea, nu mi s-a pus în cale.

M-am întors la iezer cu frunzele și cu rădăcinile culese și le-am pisat pe pietre. Pomada am strecurat-o într-o sticluţă și am turnat puţină

apă. Valurile încă purtau sângele pe care-l spălaseră de pe mâinile mele, al meu și al surorii mele. De parcă știuse, poţiunea s-a învolburat înroșindu-se.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am rămas pe Dicte până când cerul s-a făcut cenușiu, după care m-am îndreptat spre Cnossos. Când am ajuns la palat, soarele strălucea deasupra ogoarelor. Am trecut pe lângă o curte care-mi atrăsese privirile cu o zi în urmă și m-am oprit s-o cercetez mai îndeaproape. În mijlocul ei se afla o scenă circulară de dans, mărginită de lauri și de stejari care o fereau de bătaia soarelui.

Crezusem că podeaua era de piatră, însă acum am văzut că era de lemn, dintr-o mie de scânduri atât de netede și de bine lăcuite, încât păreau să se închege într-o bucată. Pe ele fusese pictată o spirală ce se desfăcea din centru în afară, ca o creastă de val răsucită. O altă lucrare a lui Dedal, cu siguranţă.

Pe scenă dansa o fată. Nu se auzea nicio muzică, și totuși picioarele ţineau ritmul perfect, fiecare pas urmând bătaia unei tobe mute.

Tânăra însăși se mișca precum un val, cu graţie, însă și cu o hotărâre neabătută. Pe cap îi lucea coroniţa de prinţesă. Aș fi recunoscut-o oriunde. Era fata de la prora corabiei lui Dedal.

Când m-a văzut, a făcut ochii mari, cum o înfăţișa și statuia aceea.

Și-a plecat fruntea.

— Mătușă Circe, a spus ea. Mă bucur să te cunosc. Eu sunt Ariadna.

Recunoșteam ici-colo crâmpeie din Pasifae, însă doar dacă mă uitam bine: bărbia, claviculele delicate.

— Ești pricepută, i-am zis.

— Mulţumesc, mi-a zâmbit ea. Părinţii mei te caută.

— Cu siguranţă. Însă trebuie să-l găsesc pe Dedal.

A încuviinţat, de parcă erau o mie ca mine care-l căutau pe el, nu pe ai ei.

— Te duc eu. Însă trebuie să avem grijă. Străjile stau cu ochii în patru.

Și-a strecurat mâna în a mea, caldă și puţin umedă de la efort. M-a dus prin vreo zece culoare înguste și retrase, mișcându-se fără să facă

zgomot. Într-un târziu am ajuns la o ușă de bronz. A bătut de șase ori, ritmat.

— Nu pot să mă joc acum, Ariadna. Sunt ocupat.

— Am adus-o pe cinstita Circe.

Ușa s-a deschis și a apărut Dedal, plin de funingine și de pete. În spate se întindea un atelier pe jumătate deschis spre cerul liber. Am văzut statui încă înveșmântate, mecanisme și instrumente pe care nu le-am recunoscut. În spate fumega o topitorie și metalul lucea turnat într-un tipar. Pe o masă zăcea întinsă o spinare de pește cu un tăiș

ciudat, zimţat, lângă ea.

— Am fost pe muntele Dicte, am zis. Am zărit viitorul făpturii. Poate să moară, însă nu acum. Va sosi un muritor căruia îi e sortit să o nimicească. Nu știu cât mai este până atunci. În viziunea mea, creatura se făcuse mare.

Am văzut cum înţelege încet-încet. Câte zile mai trebuia să se păzească tot timpul. A tras aer în piept.

— Va trebui să o ţinem închisă.

— Da. Am pregătit un farmec care să ne ajute. Flămânzește… M-am oprit, simţind-o pe Ariadna în spatele meu. Flămânzește după carnea pe care ai văzut că o mănâncă. Îi stă în fire. Nu pot să-i iau cu totul foamea aceea, însă o pot limita.

— Orice, a spus Dedal. Îţi rămân recunoscător.

— Nu-mi vorbi încă de recunoștinţă. Trei anotimpuri din an, farmecul o să-i ţină foamea în frâu. Însă la vremea recoltelor se va întoarce și atunci trebuie hrănită.

Dedal s-a uitat o clipă la Ariadna, care stătea în spatele meu.

— Înţeleg, a spus.

— În restul timpului va fi primejdioasă, însă doar ca orice fiară.

A încuviinţat, însă vedeam că e cu gândul la anotimpul recoltelor, când trebuia să hrănească bestia. S-a uitat la formele din spatele lui, în care metalul topit se înroșise.

— Mâine-dimineaţă voi termina cușca.

— Bun, am zis. Cât mai devreme posibil. Voi face atunci vraja.

Când s-a închis ușa, Ariadna mă aștepta.

— Aţi vorbit despre pruncul care s-a născut, nu? Trebuie ţinut închis până îl va omorî cineva?

— Da.

— Slugile spun că e un monstru și tata m-a repezit când l-am întrebat despre el. Însă îmi e frate oricum, nu-i așa?

Am șovăit.

— Știu despre mama și taurul alb, a zis.

Copiii lui Pasifae nu puteau să-și păstreze prea mult timp inocenţa.

— Presupun că într-un fel sunteţi fraţi vitregi, am zis. Acum haide.

Du-mă la rege și la regină.

Grifoni regali delicaţi se înfoiau pe pereţi. Prin ferestre se revărsa soarele. Sora mea stătea întinsă pe divanul ei de argint, strălucind de sănătate. Lângă ea, pe un jilţ de alabastru, se așezase Minos, îmbătrânit și buhăit, ca o mortăciune plutind pe valuri. Ochii i s-au agăţat de mine așa cum vânează prădătorii peștii din apă.

— Pe unde ai umblat? Trebuie să se ocupe cineva de monstru. De-asta te-am chemat aici!

— Am născocit o poţiune, am răspuns. Ca să-l mutăm în siguranţă în noua cușcă.

— O poţiune? Îl vreau mort, ucis!